Ce face azi Osama bin Laden, la zece ani după drama de la 11 septembrie? Conform unei versiuni difuzate de propaganda Al Qaeda, e în rai, înconjurat de nenumărate fecioare frumoase, care îi spală picioarele, un progres faţă de cele doar trei neveste care îl înconjurau în momentul capturii sale.
Conform unei alte versiuni, tot islamică, e în iad, pentru că sinuciderea e un păcat şi el a transformat-o într-o armă de masă, ademenind sute de tineri cu viziunea raiului pentru martiri. Sau poate e adevărată versiunea că e în burţile rechinilor déjà şi moleculele lui se amestecă cu cele de coral, în marea armonie planetară.
Ce s-a întâmplat însă cu alţi actori după căderea cortinei e mai puţin cunoscut. Deoarece, cu foarte mici excepţii, 11 septembrie nu doar că a pus lumea pe un alt curs – nu neapărat cel dorit de autorii atentatului, dar nici cel dorit de noi, lumea liberă -, ci a schimbat fundamental destinul unor personaje de prim rang care au fost implicate atunci. De asta azi o să fac un tur mai puţin obişnuit prin biografiile celor care au contat atunci şi după.
Tony Blair, care a ţinut cel mai bun şi emoţionant discurs în acea zi, amintind de tatăl lui care a fost pastor şi reînviind miturile fundamentale ale binelui şi răului, a avut cariera politică distrusă de atacul din Irak, acuzat că a fabricat ameninţarea lui Saddam Hussein.
Din cel mai tânăr şi de succes prim-ministru de după război, a devenit un om atacat în propriul său partid. A trebuit să se retragă devreme din al doilea mandat al său, lăsându-l în locul lui pe Gordon Brown, care a pierdut alegerile.
Încercările de a-l face pe Blair fie primul preşedinte al UE, fie primul ministru de Externe, au fost un eşec, fiind produsă în schimb figura ştearsă a lui Cathy Ashton. Nici postul de însărcinat cu pacea în Orientul Mijlociu nu a adus vreun progres, aşa încât singura revanşă a lui Blair au rămas memoriile sale, „A Journey” (O călătorie. Viaţa mea politică), publicate de Knopf şi accesibile pe Amazon contra 4,74 dolari exemplarul la mâna a doua.
George W. Bush a invadat Irakul şi Afganistanul, finanţând războaiele şi reconstrucţia din datoria publică, dar a câştigat un al doilea mandat şi l-a dus până la capăt. Memoriile lui, „Decision Points” (Momente de Decizie) au fost publicate şi a fost acuzat că a compilat din diverse surse ca să pună cap la cap o versiune destul de banală asupra evenimentelor.
Are o casă la Houston, în Texas, şi a reuşit să fie cel mai detestat lider american în lumea întreagă, impopularitatea lui depăşind-o cu mult pe cea a lui Bin Laden şi antiamericanismul din al doilea său mandat atingând proporţii istorice. Vă puteţi procura memoriile lui, care se găsesc în mari cantităţi – 142 de exemplare noi şi 180 la mâna a doua – de pe Amazon, unde există chiar 30 de copii semnate de autor pentru numai treisprezece (13) dolari.
Donald Rumsfeld, secretarul de stat al Apărării şi autorul multor butade celebre („Îl vrem viu sau mort – şi vă las să ghiciţi care e preferinţa mea”), a fost dat în judecată de mai multe ori de victimele presupuse ale torturii în diverse închisori americane în Irak şi Cuba.
Recent, o curte de apel din Chicago a confirmat admiterea unei acţiuni depuse de doi cetăţeni americani care susţin că el a dat ordinul, permiţând procedee de interogare neconforme cu drepturile omului.
Şi-a dat demisia de la începutul celui de al doilea mandat Bush, când un document scurs la presă a arătat rezoluţia pusă pe un raport asupra abuzurilor din închisori care spunea că prizonierii sunt obligaţi să stea 4-5 ore în picioare: „Mie mi se întâmplă să stau 9-10, de ce stau ăştia doar 5?”. Rumsfeld, care locuieşte pe o fostă plantaţie istorică în Maryland, şi-a lansat memoriile în februarie 2011, „Known and Unknown: A Memoir” (Ştiute şi neştiute. Memorii), o dată cu un sit Internet găzduind documente, The Rumsfeld Papers. Adjunctul lui, Paul Wolfowitz, cel mai influent dintre gânditorii neoconservatori, a ajuns preşedinte al Băncii Mondiale, de unde a trebuit să demisioneze pentru că dăduse un bonus necuvenit iubitei lui.
Gerhard Schröder, unul din liderii taberei europene care s-au disociat de americani, făcând opinie separată cu Franţa şi Rusia, e bine mersi şi dă interviuri despre Statele Unite ale Europei în care dă în continuare vina pe englezi că subminează Europa unită prin relaţia lor specială cu SUA.
Schröder a promovat o politică fără precedent de apropiere de Rusia, declarând că Putin este „un democrat fără pată” şi a fost părintele proiectului Gazprom North Stream, al cărui consiliu de administraţie l-a şi prezidat după ce nu a mai fost cancelar. Memoriile lui se cheamă „Decizii. Viaţa mea în politică”, în care vorbeşte de bine pe Putin şi de rău pe Blair. Jacques Chirac, celălalt lider european care a sabotat intervenţia americană din Irak, tocmai a fost exonerat de prezenţa la propriul său proces de corupţie, amânat de ani de zile, pe motiv că nu mai ţine minte ce se întâmpla din 1968 încoace.
Dl Chirac e cunoscut ca un prieten al dictatorilor africani, cum ar fi Abdelaziz Bouteflika din Algeria, Ben Ali din Tunisia (l-a văzut cu durere căzând recent), Omar El Beshir din Sudan, Faure Nyamsimbe din Togo, Laurent Gbagbo din Coasta de Fildeş (a trebuit să trimită Sarkozy trupe ca să scăpăm de el), şi alţii. Justificarea lui e pe larg în memoriile sale, în care îl face praf pe Sarkozy, mult mai proamerican decât el.
Pe Amazonul francez găsiţi ambele volume, ultimul apărut în iunie anul curent, când memoria încă îi mai mergea, probabil. Partenerul său în crima de a amploaia pe banii statului clienţi de partid este actualul ministru francez de Externe, care a şi executat o sentinţă în acest sens. La noi practica e foarte răspândită şi necontroversată, ultimul care pe faţă îşi angajează bloggerii propagandişti de partid pe post de consilieri la minister fiind ministrul Muncii, dl Lăzăroiu, această nouă speranţă a politicii româneşti. UMP, partidul lui Chirac, a dat deja două milioane înapoi ca să stingă conflictul.
Nu are sens să vă spun ce face Vladimir Putin, pe care îl vedeţi în perfectă formă la televizor, vânător şi atlet, fost şi viitor preşedinte. În schimb, lui Rupert Murdoch, principalul speculator din spatele atacului asupra Irakului, care estima că o scădere a preţului petrolului ar relansa economia globală (a fost exact pe dos, cu consecinţe catastrofale pentru noi toţi), îi merge cât se poate de prost. El şi-a pierdut imperiul media şi e obiectul a tot felul de anchete privitor la ascultările ilegale de către tabloidele sale.
Jose Maria Aznar, un fidel aliat american, şi autorul frazei chintesenţiale: „Trebuie să susţinem Israelul, că, dacă ei se duc, ne ducem cu toţii”, a pierdut al doilea mandat din cauza unui atentat Al Qaeda, special calculat în acest scop. Între timp, s-a dovedit că avea dreptate şi ETA sprijinise organizarea atentatului.
Ayman al Zawahiri, creierul atentatelor de la 11 septembrie, nu a ajuns şef Al Qaeda nici după moartea lui Bin Laden, dar nu e sigur că a urmărit acest lucru. Şi el a scris o carte, în 2001, „Cavaleri sub steagul profetului”. Nu a apărut încă jocul video corespunzător, dar clipuri de antrenament sunt pe YouTube grămadă.
Al douăzecilea atentator, Zakarias Moussaoui, născut în Franţa în anul revoluţionar 1968, arestat mai devreme din întâmplare, întâi şi-a negat, apoi şi-a recunoscut participarea. Datorită neaprobării unui mandat, laptopul său nu a putut fi deschis de anchetatori, care ar fi găsit acolo suficient să prevină atacurile de la 11 septembrie.
Cum asemenea poveşti din statul de drept nu sunt niciodată crezute în statul de nedrept, asta nu a făcut decât să alimenteze teoriile conspiraţiei în toată lumea musulmană şi chiar în Europa că atacul a fost, de fapt, tolerat de americani ca să poată invada Irakul şi Afganistanul.
Cantor Fitzgerald L.P., banca de investiţii de la ultimele etaje din WTC, care a pierdut 658 de angajaţi, mai mult ca oricine altcineva, a supravieţuit în mod miraculos. Nu se ştie cine a închiriat ultimele etaje din noul turn.
Autoarea acestor rânduri, care a scris adesea în librăria Borders din WTC, ultima dată cu vreo zece zile înainte de atentat (era unul din locurile mele favorite din New York; puteai lua 20 de cărţi din raft şi să-ţi scrii eseurile la o masă din cafenea fără a fi deranjat de nimeni toată ziua) a început atunci un jurnal personal al războiului civilizaţiilor, „Anii de antrax”, stimulată pe urmă de faptul că am locuit în Washington în lunile când soseau plicurile cu antrax. De atunci am căutat răspunsuri în Caucazul musulman şi în Palestina, în Bosnia şi în Golf.
Scriu o cronică subiectivă, şi nu o carte academică, urmând avertismentul cu care celebrul profesor de psihologie socială Serge Moscovici m-a privilegiat într-o scrisoare trimisă după ce citise cartea mea Transilvania subiectivă, în care spunea aşa: „În ce mă priveşte, m-am ferit întotdeauna să studiez teme ca antisemitismul sau conflictul etnic, unde am impresia că psihologia nu poate aduce mare contribuţie. La sfârşitul cercetării dvs, aveţi impresia că aţi explicat ceva ce biologia nu putea lămuri?”.
Aştept căderea cortinei ca să închei şi eu cartea, dar îmi dau seama acum că istoria asta riscă să nu aibă niciodată un sfârşit.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
