Nu ştiu cum vă simţiţi dumneavoastră în acest prietenos început de toamnă, dar eu mă simt pentru prima dată cu adevărat cetăţean european. Şi tot pentru prima oară, denumirea dată Bucureştiului în perioada interbelică, „Micul Paris”, depăşeşte pentru mine o noţiune abstractă şi capătă un alt înţeles, ce ţine de trăirea directă, nemijlocită.
M-am simţit aici ca în orice altă capitală europeană. O capitală care se numeşte Piaţa Festivalului (Festivalul Internaţional George Enescu). Am poposit pentru câteva minute în Piaţa Festivalului de fiecare dată când m-am dus la un concert din festival, la Sala Palatului sau la Ateneu ori la lansarea cărţii lui Noel Malcolm, „George Enescu. Viaţa şi muzica”, apărută la Editura Humanitas.
Este un spaţiu curat şi foarte frumos amenajat, în care de la ora 11.00 şi până la ora 23.00 se pot urmări filme documentare despre marii muzicieni ai lumii, se pot asculta concerte susţinute de participanţi la Concursul „George Enescu” sau se pot urmări diverse scenete. Dar pe mine nu scena m-a interesat, ci „sala”. Ea a constituit adevăratul „spectacol”.
Iar în această „sală” erau oameni care ascultau cu atenţie, evident melomani, grupuri de prieteni care, aşezaţi relaxaţi mai în spate, discutau în şoaptă, simpli trecători osteniţi, unii dintre ei chiar moţăind.
Indiferent cărei categorii aparţineau acei oameni, era clar că ceea ce se petrecea în acel spaţiu avea un ceva, crea o anumită magie care-i ţinea pe toţi laolaltă. Şi indiferent dacă recunoşteau sau nu bucăţile cântate, important că erau acolo. Şi că, poate, vor reveni…
Acesta a fost „spectacolul” care mi-a creat o stare de bine cum de mult nu am mai avut şi care m-a făcut să sper şi să iubesc oraşul în care trăiesc. Chiar dacă el se reducea acum la Piaţa Festivalului.
