Au trecut 10 ani de la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001: un deceniu de luptă împotriva terorismului şi de schimbare a unor mentalităţi. Americanii au devenit suspicioşi, iar terorişii par să se ascundă sub fiecare hijab. O tănără vorbeşte despre tatăl ei care a fost condamnat la închisoare fără ca vinovăţia lui să fi fost pe deplin dovedită.
Sara Jayyousi are acum 15 ani. Avea doar 9 ani când tatăl său, Kifah, a fost arestat în martie 2005 şi acuzat de sprijinirea materială a teroriştilor, precum şi de complicitate la crimă, răpire şi mutilare într-o ţară străină. Acuzaţiile au venit în urma unor contribuţii caritabile pentru o organizaţie din Bosnia în anii ’90.
Înainte de a fi arestat, Kifah a fost director de facilităţi în sistemul şcolar public din Washington, D.C., şi asistent universitar la Wayne State University. De asemenea, a făcut parte din Marina americană.
Când a fost condamnat în 2007, judecătorul a declarat că nu au existat dovezi clare ale actelor de violenţă săvârşite de Kifah şi că acesta era „acel gen de vecin pe care oricine şi l-ar fi dorit în cadrul comunităţii”.
„Pe 17 august 2007, tata şi mama mergeau către sala de judecată în ultima zi a procesului. Era ziua verdictului. Când se pregătea să plece, tata ne-a chemat să-l îmbrăţişăm înainte de a pleca. Ţinea în mână servieta din piele maro. O are dintotdeauna şi a luat-o cu el la proces în fiecare zi.
M-am ridicat şi l-am îmbrăţişat foarte repede. M-am grăbit să ajung în faţa televizorului, deoarece peste câteva minute începea un nou desen animat. Nu ştiam că aceea era ultima îmbrăţişare pe care puteam să i-o ofer pentru foarte mult timp începând de atunci.
Amândoi mi-au spus că se vor întoarce peste trei ore. Erau foarte încrezători că tata va fi declarat nevinovat.
Au trecut 4 ore, timp în care eu cu sora mea ne-am uitat la TV şi ne-am jucat prin casă. Apoi ne-am îngrijorat. Nu voiam să fim singure, aşa că am sunat-o pe prietena mamei, care a venit şi ne-a luat la ea acasă, unde am înotat în piscină. I-am lăsat mamei un mesaj pe telefon în care îi spuneam unde mergem. Eram foarte fericite.
Deodată, mama a apărut lângă piscină. Avea faţa umflată şi roşie. M-a înspăimântat, deoarece ţinea în mână servieta tatălui nostru, iar el nu se afla lângă ea. După ce am ieşit din piscină, ne-a spus că tata a fost găsit vinovat. Am început să plâng. Ne-a spus că nu se va mai întoarce acasă. Şi mi-am dat seama că acesta-i adevărul când m-am uitat la servieta din mâna ei.
Înainte să ne spună toate acestea, mă simţeam înfierbântată. După care am început să tremur şi mă simţeam rece ca gheaţa. Capul a început să-mi zvâcnească. Totul era ciudat şi mergea într-o direcţie greşită. Simţeam că totul în jur mergea mai departe, cu excepţia noastră. Nu mă mai simţisem niciodată aşa.
Am intrat în piscină pentru ca nimeni să nu mă vadă plângând. Sora mea a venit după mine şi m-a îmbrăţişat. Nu am plăns niciodată atât de mult. Când am ajuns acasă, hainele tatălui erau peste tot în dormitorul lui, exact aşa cum le lăsase la plecare.
Încă avem servieta tatălui. S-a păstrat în ea şi mirosul lui, un parfum dulce şi bărbătesc.”
Amprente pe sticlă
Tatăl Sarei a fost condamnat la 12 ani şi 8 luni închisoare. A început ispăşirea pedepsei în Florida. La 18 iunie 2008, a fost transferat în Terre Haute, Indiana, apoi în Marion, Illinois.
„Când a fost transferat în Terre Haute, în fiecare miercuri şi duminică telefonul suna timp de 15 minute. Problema era că împărţeam telefonul cu bunicii. Când era în Terre Houte, îl puteam vizita în fiecare vacanţă, deci o dată la câteva luni. Însă de când a fost mutat în Marion, nu l-am vizitat decât o singură dată din cauza distanţei. Nu putem să avem contact direct cu el. Între noi se află întotdeauna un perete de sticlă.
Nu l-am atins pe tata din decembrie 2007. Dacă aş fi ştiu, l-aş fi îmbrăţişat mai mult în acea ultimă zi.
Când mergem la Terre Haute, stau mai mult în maşină, pentru că lumea se holbează la noi deoarece purtăm hijab-uri. Când intrăm în Olive Garden, toată lumea întoarce capul după noi. Îi aud şoptind şi-mi imaginez ce-şi spun unii altora: „Nu cumva sunt terorişti?” sau „Uite, sunt arabi!”.
Mă bucur că nu ştiu ce spun. Urăsc oamenii care se holbează. Urăsc oamenii furioşi.
Vizitele la închisoare sunt oribile. Camera de vizite este incredibil de mică, încinsă şi neconfortabilă. Suntem separaţi de tata de un geam gros din plexiglas, aşezat în mijlocul camerei. Suntem cu toţii închişi acolo. Aş vrea să sparg geamul ăla.
Trebuie să folosim un telefon negru pentru a putea vorbi cu tata. Firele trec prin geam şi se reflectă în el, aşa că nici măcar nu pot să văd întregul chip al tatălui meu.
Vreau să-i văd faţa cu claritate. Vreau să-mi întipăresc în minte chipul lui, pentru a mi-l aminti de câte ori simt nevoia până la următoarea vizită. În Florida, puteam să-l îmbrăţişez şi să-l miros, să-l sărut fără să ne despartă vreun perete de sticlă.
Când l-am vizitat în timpul unei sărbători, i-am întrebat pe gardieni dacă-l putem îmbrăţişa. Au spus că nu, deoarece asta ar fi periclitat securitatea. Dar ce ne-ar fi putut face? Suntem fiicele lui. Ne doare foarte mult să-l vedem atât de aproape de noi, dar să nu-l putem atinge, ca şi cum ar fi un animal care te poate răni.
Când vizita se încheie, auzi cheile gardianului învârtindu-se-n broască. Detest acel sunet. Tot ce vezi la sfârşitul vizitei sunt urmele degetelor pe peretele de sticlă.”
