Încrederea. Un avion mă va purta, în toiul nopţii, la 10.000 m înălţime, de la Pacific la Atlantic, unde Albert mă aşteaptă pe Aeroportul Logan, mâine dimineaţă. Încrederea.
Civilizaţia noastră este de neconceput fără încredere. Exact aici a lovit atacul terorist din 11 septembrie 2001. Civilizaţia iudeo-creştină nu se poate lăuda cu îndeplinirea poruncii dumnezeieşti a iubirii aproapelui, dar eforturile pe linia toleranţei nu pot fi negate. Pentru civilizaţia în care trăim şi de care suntem dependenţi, încrederea constituie, în acelaşi timp, o condiţie sine qua non şi un punct vulnerabil. Acesta este adevărul pe care teroriştii din 11 septembrie 2001 l-au folosit cu cinism, dar la care noi nu am meditat destul nici măcar acum, la un deceniu de la teribilul moment istoric.
La filtrul de securitate al aeroportului se desfăşoară în perfectă ordine „ritul de trecere”: pasagerii se descalţă, îşi golesc buzunarele, îşi descoperă capul. Cârtim, dar ne conformăm. Facem haz de necaz. Fiecare sacrifică puţină demnitate pentru a trece prin scanerul corporal total sau pentru a se supune percheziţiei corporale amănunţite. Nimic nu e întâmplător: fiecare etapă a procedurilor de securitate aminteşte de un trecut atac pe care civilizaţia încrederii l-a suferit şi l-a depăşit. Esenţialul? Continuăm să zburăm cu avioane de pasageri.
Sunt pe aeroportul din Seattle, pe coasta de vest a Americii. Mă întorc la Boston, după ce am participat la Reuniunea anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice (APSA), unde am avut o prezentare pe tematica migraţiei forţei de muncă, fenomen care, în condiţiile actuale, scapă estimărilor exacte prin amploarea şi dinamismul său fără precedent. Vânzoleala aeroporturilor mă duce întotdeauna cu gândul la extraordinara vânzoleală planetară, definitorie pentru civilizaţia noastră. În acest moment, sunt singură-singurică printre străini, undeva la capătul lumii faţă de România, ţara mea. Am călătorit mult, de la cea mai fragedă vârstă, când purtam la gât un plic mare cu actele mele şi părinţii mă conduceau la Otopeni şi mă dădeau în grija unui steward român, cu care mergeam de mânuţă până la stewardeza franţuzoaică, iar în avion primeam cărţi şi creioane colorate şi, pentru că eram cuminte, mă duceau şi în cabina piloţilor. Încrederea. Dintotdeauna încrederea mea a fost deplină. Am încredere în toţi aceşti oameni care se ocupă de mine, de bagajele mele, care călătoresc cu mine. Sunt sigură că în zori stewardul ne va trezi pentru a ne oferi o cafea înainte de aterizare.
Distrugând încrederea, terorismul vrea să distrugă lumea noastră. Avionul comercial poate deveni o bombă, o armă cumplită – aceasta ne-au arătat teroriştii. Distrugerea încrederii ar însemna distrugerea civilizaţiei noastre, în această formă superbă care ne desfată cu minunile sale. Ataşamentul meu la civilizaţia încrederii dă măsura exactă a forţei cu care resping terorismul, sub orice formă s-ar manifesta el. Confort, siguranţă, comunicare, democraţie, călătorie, drepturile omului, cunoaştere… Sunt în lume tineri care îşi dau viaţa luptând pentru aceste valori, iar printre aceşti eroi se numără şi români. Ei sunt garanţii încrederii noastre.
În cei 10 ani care au trecut de la atacul terorist de la New York, au apărut tot felul de scenarii, tot felul de opinii, o întreagă mitologie amalgamând teoria conspiraţiei, imperialismul şi sfârşitul lumii, majoritatea acestor idei având o clară tentă antiamericană şi antisemită. Sigur, e dreptul fiecăruia să aibă o opinie şi să o exprime, iar diavolul nu duce niciodată lipsă de avocaţi. Dar adevărul este unul singur. Pentru a fi siguri că nu greşim, avem o cale infailibilă: raportarea continuă la valorile lumii noastre.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
