Cu puţină vreme înainte de lansarea albumului „Let Them Talk” în Statele Unite, Gavin Edwards a devenit umbra lui Hugh Laurie timp de suficiente zile cât să fure de la acesta câteva dintre părerile sale cele mai sincere. The New York Times publică un reportaj realizat cu şi despre omul Hugh Laurie, personajul Dr. House, pianistul de blues de pe albumul „Let Them Talk” şi autorul romanului „Traficantul de arme”.
Hugh Laurie cântă blues
de Gavin Edwards
În ziua interviului Hugh Laurie avea dureri puternice. Sursa imediată a chinului său era o voce feminină, plată şi fără strop de emoţie care putea fi auzită într-un lift la Muzeul de Istorie Naturală din Londra.
„Peste 100 de oameni de ştiinţă lucrează aici şi acest muzeu este casa a milioane de specii,” spunea vocea. Laurie s-a cutremurat şi-a pus mâinile pe tâmple şi căuta cu privirea o cale de scăpare. Fără noroc. Încă se afla într-un lift. „Urăsc această voce atât de mult,” spuse actorul. „Ţi-ai luat cardul NaturePlus?” continuă vocea. Laurie, de acum cocoşat, scotea zgomote puternice pentru a-i acoperi glasul. Când uşile liftului s-au deschis a maimuţărit vocea spunând „Bine aţi venit în rai. Intraţi pe uşa din stânga, focul veşnic vă aşteaptă.”
Hugh Laurie s-a plimbat pe holurile expoziţiei „Cocoon”. Muzicianul a ales acest loc pentru interviu pentru că el simte că nu are nici un habitat al său.
Laurie şi-a construit cariera pozând ca un personaj exotic şi cotropitor. A cunoscut succesul ca actor de comedie şi ca scriitor în Anglia sa natală, după care s-a mutat la Hollywood pentru următorii opt ani, încasând cecuri grase şi multe nominalizări la Emmy interpretând rolul unui american: medicul Gregory House. Acum, lansează în SUA albumul de blues „Let Them Talk”, care va fi disponibil de pe 6 septembrie peste ocean, după ce a ajuns pe locul al doilea în topurile din Marea Britanie, în urma deja celebrei Adele.
În mijlocul galeriei, după un tur presărat cu păreri personale şi poveşti despre exponate, Hugh Laurie a făcut câteva estimări cu privire la diferenţele culturale dintre Anglia şi Statele Unite. „Suntem diferiţi cam în proporţie de 5% în aproape orice domeniu, mai puţin când vine vorba de religie. În cazul religiei, diferenţa este undeva la 300%.”
Un student de origine asiatică a întrerupt discuţa proaspăt începută cerându-i lui Laurie un autograf şi permisiunea de a face o fotografie. A semnat, dar a refuzat poza explicând :”Urăsc fotografiile. Fură câte ceva din sufletul meu, care este şi aşa destul de puţin, aşa că nu îmi permit să îl pierd. Nu poţi pur şi simplu să le spui prietenilor tăi ‘L-am cunoscut pe Steve Martin’? Nu e destul? Prietenii tăi nu te cred?”
„Hugh este cea mai mare pacoste”
„Hugh este cel mai nefericit om de pe planetă. Hugh este complicat, Hugh are stări contradictorii. Hugh poate fi cea mai mare pacoste,” spune Robert Sean Leonard, cel care îl interpretează pe Wilson în serialul „Dr. House”, cel mai bun prieten al doctorului.
Nefericirea despre care vorbeşte Leonard nu este o poveste de ieri sau de astăzi, ci de 52 de ani. Laurie s-a născut pe 11 iunie 1959 şi şi-a petrecut copilăria lângă Oxford, Marea Britanie. Cel mai mic dintre patru copii, actorul se descrie ca un „copil groaznic” şi o sursă permanentă de frustrare pentru mama sa care suferea de schimbări de comportament, cel mai probabil ca urmare a unei boli psihice (mama sa a decedat în 1989. Tatăl său, de profesie medic, a murit în 1998). A urmat cursurile prestigiosului liceu Eton, unde şi-a cultivat obiceiul de a copia la testele de franceză şi de a fuma în baia liceului, după care a fost admis la Cambridge unde s-a specializat în antropologie si arheologie.
Suferea de mononucleoză ceea ce i-a încheiat destul de devreme o carieră promiţătoare în sport. După ce s-a resemnat cu această idee, a intrat în trupa de comedie Cambridge Footlights alături de Stephen Fry şi de Emma Thompson, cu care avea o relaţie la acea vreme. (actriţa l-a descris ca fiind „lugubru de atrăgător, ca un ţipar bine dotat”). După absolvire, în 1981, Fry şi Laurie au format un duo comic şi au debutat în „Jeeves and Wooster” pe micul ecran şi apoi au filmat patru sezoane din „A Bit of Fry and Laurie”. Curând Laurie a devenit un faimos actor de comedie în ţara sa natală, specializat în rolul aristocratului idiot.
House: Am aflat că atunci când vrei să ştii adevărul despre o persoană, cel mai puţin indicat lucru este să întrebi persoana în cauză.
Serialul „House M.D.” a debutat pe canalul Fox în noiembrie 2004. Până în 2008 era cotat ca fiind cel mai bun serial de ficţiune din Statele Unite şi cel mai urmărit la nivel global. În Marea Britanie însă „Dr. House” nu a prins atât de mult la public, ba chiar Fry declara că era întrebat ce s-a mai întâmplat cu Laurie când se întâlnea cu apropiaţi prin Londra. Seria televizată se îndepărtează de conceptul clasic al producţiilor de gen şi se axează pe informaţie şi pe obţinerea diagnosticului corect prin eliminarea variantelor eronate. Mai mult decât atât, ceea ce ar putea apărea ca un concept modern de secol 21, este de fapt bazat pe un personaj al anilor 1800: Sherlock Holmes. Laurie nu se aştepta ca serialul să devină atât de urmărit. „Toţi mă asigurau că se va încheia în câteva săptămâni. Mi-a luat ceva timp până să îmi dau seama că ceea ce se întâmplă este real,”mărturiseşte actorul.
Familia sa nu a părăsit niciodată Marea Britanie pentru Los Angeles. El s-a căsătorit cu Jo Green, administrator de teatru şi are trei copii în vârstă de 18, 20 şi 22 de ani. Părerea sa este că sezonul la care lucrează în prezent este şi ultimul sezon al serialului, ca urmare a scăderilor de audienţă, chiar dacă rămâne unul dintre cele mai bune programe ale canalului Fox. „Am avut un succes fantastic. Şi a ţinut suficient de mult timp cât să devin nu un doctor bun, ci chiar un specialist,” adaugă Laurie.
Mulţi actori găsesc îmbucurătoare profesia lor care îi obligă să pretindă că sunt altcineva. Laurie, pe de altă parte, pare mult mai interesat să elimine propria sa personalitate. Când joacă, Laurie nu are nevoie să fie el însuşi. Din punctul său de vedere, rolul House este o vacanţă de lux: un medic cinic şi agresiv. Cu cât Laurie îl joacă mai mult pe House cu atât personajul împrumută câte puţin din omul Hugh Laurie: accentele amuzante, muzica, pasiunea pentru motociclete. Laurie l-a remodelat pe House până l-a adus la propria imagine: o haimana fermecătoare permanent urmărită de un nor negru. Să scapi de propria fiinţă nu este întotdeauna atât de uşor cum pare.
Hugh povesteşte cum unii actori văd chiar şi şase moduri în care poate fi jucată o scenă şi apoi agonizează încercând să decidă care e cel mai bun dintre ele. „Când am citit scenariul ştiam exact cum trebuie să fie. Lupta mea este să pun pe ecran ceea ce am în cap. Ceea ce ar putea fi greşit,” spune actorul.
Fry adaugă: „Dacă platourile serialului sunt considerate a fi un loc tensionat, asta se întâmplă din cauza perfecţionismului lui Laurie.”
„Eu spuneam „trebuie să facem ceva. Nu putem să nu facem nimic, doar pentru că nu e perfect””, adaugă Fry referindu-se la perioada în care scriau împreună scenarii.
Este Laurie fericit că îl interpretează pe House?
„Nu ştiu. Nu este o întrebare pe care mi-o pun adesea. Eu echivalez fericirea cu mulţumirea, mulţumirea cu complacerea şi complacerea cu dezastrul iminent,” spune actorul. Tonul său este unul afabil, deloc marcat de emoţie, de parcă ar descrie pe altcineva. „Mi-am petrecut o parte din viaţă proiectând viitorul. Oamenii se aşteaptă ca eu să fiu prostănac şi amuzant, în esenţă vesel. Dar acum sunt mai apropiat de mine însumi decât eram înainte,” adaugă Laurie.
De curând a primit cea de a şasea nominalizare la Emmy pentru „Dr. House”, dar nu a câştigat niciodată. Răspunsul lui a fost un citat pe care îl atribuie generalului Douglas MacArthur, că nicio veste nu este pe cât de rea sau bună pare în primă instanţă. „Ceea ce e politicos să faci este să spui că nominalizarea este un mare compliment, dar că eşti totuşi nemulţumit.Oricum ar părea pe sticlă, realitatea este că petreci patru ore în haine incomode şi miroşi aftershave-ul altora şi ai impresia că parcă vag cunoşti pe câte cineva, dar nu eşti sigur dacă ai impresia asta doar pentru că l-ai văzut în vreun film. Şi mai este şi neliniştea aceea pe care o simţi în stomac cu privire la ce se va întâmpla dacă vei primi premiul. Că va trebui să te ridici şi să spui ceva. Şi te rogi să fie altcineva. Dar nu poţi să spui asta. Trebuie să spui ‘Mă simt foarte onorat şi flatat şi îndatorat membrilor Academiei’- oricine ar fi ei…. Stai. Probabil chiar sunt unul dintre ei,” spune britanicul.
Hugh Laurie: „Nu am ştiut niciodată să îmi administrez banii. Voi cumpăra orice este scump.”
Într-o duminică dimineaţă, Laurie a venit la interviu la volanului unui Galaxie 500 model din 1966, decapotabil, de culoare roşie. Starea sa de spirit era cu mult mai bună. Am discutat cu el rapoarte care îl poziţionau drept cel mai bine plătit actor de televiziune. A negat, deşi a recunoscut că este „ridicol” de bine plătit şi a adăugat că este recompensat foarte scump să simuleze că este un doctor, faţă de cum era plătit tatăl său, care era într-adevăr medic.
Şi-a dorit un Galaxie de când avea 19 ani. Recent, şi-a cumpărat maşina fără să clipească. „Este amuzant, cea mai mare diferenţă este că acum că am maşina nu mai am dorinţa. Ador această maşină, dar a râvni la ea era mult mai îmbucurător,” se amuză Laurie. La două zile după interviu mi-a trimis un e-mail după ce a meditat multă vreme la ce a spus: „Cum de am putut îndrăzni să mă plâng de o asemenea situaţie neplăcută, când de fapt nu este nici măcar o situaţie. Mi-aş putea recâştiga dorinţa pentru Galaxie dacă aş scăpa de maşină.”
Laurie şi-a dat seama că şi-a uitat buletinul când a ajuns la platourile de filmare în prima zi de lucru de după pauza dintre sezoane. A zâmbit şi a spus „Acesta va fi un test interesant. Vom vedea acum cât de bun este serialul. Voi încerca să par încrezător şi cu un zâmbet de victorie.” S-a apropiat şi a salutat gardianul cu un accent american. A fost lăsat să intre fără să prezinte actele.
Din acel punct, discuţia a luat o altă turnură, subiectul devenind diferenţele dintre televiziunea britanică şi americană. „Cred că oamenii frumoşi arareori sunt buni în televiziune. Şi televiziunea americană face această concesie încă de la început – nu va fi bun, dar măcar va arăta bine. Vom avea fete frumoase în tricouri strâmte cu insigne FBI şi bărbaţi bine făcuţi cu mult gel de păr. Ceea ce înseamnă că am trecut de prima lege a divertismentului. Cred că este complet greşită atitudinea asta. Gloria televiziunii americane este Dennis Franz,” opinează actorul.
Laurie s-a îndreptat spre cabina de machiaj. Odette Annable, o brunetă splendidă care interpretează rolul unui medic în închisoare în primul episod al sezonului era aşezată pe un scaun lângă el. S-a întors spre ea şi a întrebat-o dacă e totul în regulă şi dacă cei de pe platou o tratează cum trebuie. Tânăra a răspuns că da. „Uşa mea este deschisă,” spune el. „Mulţumesc,” replică Odette. „Bine. Nu este chiar adevărat ce am spus,” glumi el. Ea afişă un zâmbet incert.
Actorul s-a dus apoi spre rulota sa să se schimbe. În faţa uşii maşinii erau două păsări flamingo de plastic. „E posibil să fi menţionat la un moment dat păsările flamingo în glumă. Trebuie să am grijă cu ce glumesc. Sunt o persoană importantă aici, iar glumele au mod straniu de a deveni realitate,” explică el.
Cu mulţi ani în urmă, Fry şi Laurie au fost întrebaţi a cui carieră ar vrea să o urmeze în viitor. Fry l-a numit pe dramaturgul Alan Bennett. Laurie a optat pentru un amestec între Peter Ustinov şi Clint Eastwood şi poate cu o minoră influenţă marca Mick Jagger.
Până şi Laurie consideră că alegerile lui sunt puţin bizare: „A fi Peter Ustinov deja înseamnă să fii vreo şase oameni, pentru că el era un talentat actor, scriitor, regizor şi povestitor. Pare greşit să alegi pe cineva cu atât de multe faţete şi să mai şi adaugi încă două. Clint Eastwood şi Mick Jagger sunt ei înşişi. Nu aş putea să joc ca Al Pacino sau să cânt la pian ca Dr. John. Dar aş putea să joc mai bine decât Dr. John şi să cânt la pian mai bine ca Al Pacino.”
Despre „Let Them Talk”: „Cu 20 de ani în urmă nu aş fi îndrăznit”
Cât despre talentul muzical al lui Laurie, Fry a mărturisit că nu credea că acesta va scoate la iveală această latura a sa vreodată. „Renunţasem la ideea că Hugh va spune vreodată ceva despre muzica lui. Stiam că există această pasiune, dar nu credeam că va face ceva în privinţa asta. Dar când m-a anunţat că a fost de acord să scoată un album, că va cânta şi că nu este o glumă, mi s-a părut senzaţional,” spune comedianul.
Să scoţi un album este un teritoriu alunecos pentru Laurie, pentru că de obicei oamenii sunt suspicioşi cu privire la dezvoltarea carierei cuiva deja faimos, fie că este vorba despre regizori care sunt şi pictori, designeri care sunt rapperi şi actori care sunt şi romancieri.
Laurie este şi autor de carte. În 1996 a lansat „Traficantul de arme / The Gun Seller” un melanj straniu între intriga de tipul lui Robert Ludlum şi umorul lui PG Wodehouse.
Pentru a produce discul, Laurie a vorbit cu Joe Henry, pe care îl aprecia pentru succesul obţinut cu discul „Don’t Give Up On Me” a lui Solomon Burke. Henry recunoaşte: „Mi-am făcut temele din timp. Elvis Costello îmi spusese deja într-un e-mail că a fost pe platourile serialului şi că l-a auzit pe Laurie cântând la pian în timpul unei pauze şi că el este de părere că Laurie este un mai bun muzician decât este actor.”
Cei doi s-au întâlnit să discute în bucătăria lui Henry. Ştiau amândoi că atunci când vine vorba de actori care fac muzică, rezultatele variază de la încercări timide de a scoate un hit (Don Johnson) la proiecte excentrice şi prea ambiţioase(Crispin Glover). Ca pas în carieră, nu avea nici măcar calitatea de a fi „ceva nou” şi se lupta în vara lui 2011 cu alte două debuturi muzicale ale unor actori cunoscuţi: Tim Robbins şi Jeff Bridges. Aşa că Laurie a recunoscut care era adevăratul motiv: dragostea sa pentru blues.
Albumul care a rezultat conţine 15 coveruri şi a fost înregistrat în nouă zile: opt în Los Angeles şi una în New Orleans şi are câţiva invitaţi speciali: Irma Thomas, Tom Jones şi idolul lui Laurie, Dr. John, care cântă o variantă a piesei „After You’ve Gone” cu Laurie la pian. Despre Dr. John, Hugh spune că acesta „poate fi foarte leneş, dar a fost într-o formă foarte bună. Am cântat timp de jumătate de oră şi apoi s-a aşezat în studio şi a povestit o vreme. A fost o zi atât de bună încât îmi doream să se termine mai repede ca să o pot retrăi în mintea mea.”
Cât despre el, Laurie spune: „Există o ierarhie a pianiştilor în New Orleans, în care nu sunt nici măcar la coada listei” Este modest şi corect. Recunoaşte şi că, în ceea ce priveşte muzica, prefer să se bucure de clipă şi nu să se mustre pentru imperfecţiuni. De aceea speră să scoată încă un album. „Cu 20 de ani în urmă, nu aş fi îndrăznit. Prea emotiv, prea timid, prea pesimist. Dar acum am o idee despre viaţă şi, al naibii, este absolut minunată,” conchide Hugh Laurie.
Hugh Laurie – You Don’t Know My Mind
