Crin Antonescu i-a avertizat, recent, pe mai-marii pedelişti că ar avea toate şansele să se familiarizeze cu viaţa de deţinut dacă justiţia ajunge să ancheteze modul în care au înţeles să îşi ducă la îndeplinire variile mandate. Antonescu a mai declarat că ţinta alianţei de opoziţie o reprezintă „dispariţia infecţiei” PDL până în 2016, urmând ca apoi socialiştii, liberalii şi pseudoconservatorii lui Voiculescu să pună capăt actualului concubinaj, retransformându-se din fraţi de sânge în adversari de temut.
Această viziune de-a dreptul suprarealistă asupra modului de func-ţionare a procesului democratic ridică o mulţime de întrebări. De ce atâta fervoare combativă în privinţa anihilării PDL? A vorbi nonstop despre un partid ce stagnează în toate sondajele de opinie echivalează, de fapt, cu o reverenţă involuntară făcută acestuia, în timp ce curtarea UDMR devine rizibilă în condiţiile în care formaţiunea în cauză trebuia să se descalifice de mult în ochii liderului liberal ca urmare a obstinaţiei cu care a ales să rămână loială PDL.
Cât de fezabil poate fi dezideratul anihilării PDL în condiţiile în care partidul cu pricina tocmai a demonstrat că este perfect capabil să câştige alegeri sau măcar să îşi asigure un onorabil loc doi într-o cursă electorală – vezi alegerile din Neamţ şi Maramureş? Ce intenţionează să facă domnul Antonescu cu electoratul urban care perseverează în susţinerea PDL? Îl va pune la colţul ruşinii? Sau le va tăia respectivilor edili finanţarea de la stat – conform reţetei actualului partener PSD, aplicată cu mult succes primarilor liberali înainte de 2004?! Şi ce va face dacă lupta pentru supravieţuire le va insufla pedeliştilor înzecit mai multă putere a voinţei decât dacă erau lăsaţi să alunece în opoziţie fără atâta zarvă?
Îi pot garanta de pe acum domnului Antonescu că va fi luat serios la întrebări de către cancelariile occidentale în condiţiile în care Emil Boc ar ajunge după gratii, pe când foşti demnitari precum Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu sau chiar Ion Iliescu vor continua să zburde în libertate, având parte de o viaţă îmbelşugată şi tihnită – dosarele lor din justiţie având, precum se vede, cam aceeaşi relevanţă ca vestigiile de la Sarmizegetusa.
Fireşte că se poate lătra mult şi bine pentru a demoraliza PDL, încercând măcar pe această cale slăbirea adversarului politic, dată fiind absenţa oricărei strategii proprii şi viabile de guvernare care să poată atrage electoratul. Dar retorica anti-PDL a lui Antonescu a depăşit de mult limitele normalităţii politice, ba chiar şi pe cele ale vendetei, fiind deja de domeniul patologicului. Mai devreme sau mai târziu, până şi segmentul electoratului neinstruit se va sătura de un asemenea discurs, conchizând că ţara arde pe când şeful liberalilor se limitează la activitatea proverbialei babe.
Fie că rămâne în opoziţie, fie că ajunge la putere, soarta USL pare pecetluită de pe acum, din moment ce Antonescu se declară preocupat strict de stratageme pentru grăbirea sfârşitului PDL. Variile politici guvernamentale ale Uniunii ar ajunge, prin urmare, făcute pe genunchi… şi, ce-i mai rău, implementate pompieristic şi după ureche. Guvernanţa eminenţelor cenuşii – recte a cercurilor de interese transpartinice, dar şi a armatei de funcţionari bine înfipţi în structurile statului – va continua neabătută, iar ultimul crâmpei de simpatie a electoratului faţă de liberali se va stinge la puţine luni după preluarea puterii de către USL.
Disensiunile în cadrul PNL vor creşte, deoarece greii partidului vor realiza cu fiecare zi ce trece că au toate şansele să-şi vadă carierele politice încheiate în curând. Ce va face Antonescu cu noii săi critici ? Îi va trece pe deja consistenta sa listă de adversari ireconciliabili? Denunţarea repetată şi aproape isterică a lui Dinu Patriciu sugerează că liderul PNL este perfect capabil să lanseze un jihad şi împotriva acestora.
Românii par a fi uitat complet şi mult prea rapid de enormele suferinţe de care au avut parte din cauza ascensiunii, la începutul anilor 1960, a unui activist comunist nesigur de sine – care şi-a anihilat toţi adversarii, reali şi imaginari, din simplul motiv că nici el şi nici partidul său nu aveau, de fapt, realizări la activ care să le justifice guvernarea. Poate că aspectul îi va da de gândit măcar lui Emil Hurezeanu, acest Polonius al României moderne – care ar face indubitabil un mare serviciu naţiunii dacă i-ar explica lui Antonescu, discret, că şi în conduita politică există o limită a decenţei.
Teama manifestă de mai bine de un an a liderului PNL faţă de orice fel de opoziţie internă aruncă în derizoriu proclamaţia sa despre funcţionarea USL ca alianţă de guvernare până în 2016. Atâta dulce naivitate este rara avis în politică, Antonescu demonstrând, încă o dată, că este doar o ingenuă pe scena politică a ţării, neavând habar despre actul de guvernare. Pentru că orice guvernare ajunge, inerent, în situaţia de a trebui să opteze – iar opţiunile avute la dispoziţie sunt, de regulă, greu digerabile ba pentru unul, ba pentru celălalt partener. Pesediştii au făcut până acum o serie de concesii aliatului liberal strict de dragul visului reîntoarcerii la Palatul Victoria, dar din experienţa ultimilor 20 ani se poate lesne concluziona că, odată instauraţi la guvernare, nimeni nu le va mai putea dicta unde, când şi de câte ori vor avea voie să roadă ciolanul puterii.
Bătălia pentru privilegii dintre actualii aliaţi USL va fi, probabil, una de asemenea proporţii încât va declasa până şi vânătoarea de vrăjitoare demarată împotriva pedeliştilor. Cu cât Antonescu va persista în cruciada sa, cu atât mai venetică şi grotescă le va părea românilor politica USL. Iar cu cât retorica sa va fi mai exaltată, cu atât va săpa mai zdravăn la propriul său mormânt politic. Într-un final, va ajunge înlăturat inopinat, ireverenţios şi fără multă vorbărie – precum Ceauşescu odinioară de către sicofanţii săi, ajunşi astăzi camarazii de nădejde ai lui Crin.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
