Ţinând cont de valurile de declaraţii din ultima vreme cu privire la proiectul de la Roşia Montana, ne dăm seama că acesta a luat startul pentru faza decisivă. Printre promotori se află atât preşedintele Băsescu, cât şi opoziţia. Se pare, aşadar, că politicienii români au decis. Perspectiva aurului i-a cucerit.
Desigur, 12 miliarde euro, cât se vehiculează că ar câştiga statul român de pe urma afacerii, nu e o sumă neglijabilă cu care nu am avea ce face, însă s-ar putea să fie o capcană. Să ne uităm puţin la costuri. După cum afirmă cei care promovează petiţia online „Salvaţi Roşia Montana”, activităţile de minerit ar afecta 1.258 de hectare, ar utiliza pe o perioadă de 15 ani 200.000 de tone de cianuri şi ar produce 215 milioane tone de deşeuri răsfirate pe o suprafaţă de 360 hectare. Costurile de mentenanţă al deşeurilor ar putea varia între 43,1 şi 786,7 milioane de dolari anual! La toate acestea se adaugă, bineînţeles, şi distrugerea patrimoniului cultural al zonei care datează de la epoca dacică încoace.
Cifrele şi faptele vorbesc de la sine. Nu doar că în zonă vor exista o poluare masivă şi o privelişte absolut sinistră, dar posibilitatea ca această poluare să se extindă şi să afecteze calitatea apei din zone foarte largi nu poate fi exclusă de nimeni. Iar nota de plată ar fi suportată de nimeni alţii decât cetăţenii acestei ţări şi de copiii lor, pe banii şi sănătatea tuturor. Asta, în timp ce politicienii de azi şi băieţii care îşi vor fi încasat banii vor fi fost de mult dispăruţi din peisaj!
Dar hai să zicem că aceste cifre sunt exagerate. Să presupunem că aceste costuri sunt în realitate mai mici şi deci neglijabile în raport cu beneficiile. Cădem de acord că România are nevoie de aceşti bani pentru a-şi pune la punct sistemele din sănătate şi învăţământ sau infrastructura rutieră şi feroviară. Dumneavoastră credeţi că instituţiile statului vor fi capabile să gestioneze această nesperată sursă uriaşă de bani într-o manieră responsabilă menită să realizeze măcar câteva dintre obiectivele propuse mai sus?
Aici, palmaresul nostru de până acum este de-a dreptul descurajator. De pildă, continuăm să construim cele mai scumpe autostrăzi din zona noastră. Zilele trecute am aflat, de asemenea, că România a ratat şansa de a câştiga câteva miliarde de dolari din tranzacţionarea aerului deoarece autorităţile responsabile nu au fost în stare să-şi facă munca birocratică la timp şi în condiţiile cerute. Mai departe, fondurile de la UE au fost atrase în procente penibile. Iar exemplele probabil că pot continua.
Un cocteil făcut din nepricepere instituţională şi sifonarea resurselor publice către clientelele de partid transformă orice proiect de anvergură gestionat sau comandat de către stat într-un risc substanţial de a deveni un semieşec. Aşadar, un proiect precum Roşia Montana poate suna atractiv doar în condiţiile în care ai un stat care lucrează în interes general, şi nu unul de pradă, aşa cum se întâmplă de prea multe ori acum.
Aşadar, haideţi să mai muncim 5-10 ani la modernizarea statului român, să renegociem contractul, să îl desecretizăm şi apoi să vedem dacă această întreprindere chiar merită efectuată, ba chiar să avem şi un referendum naţional. Până una-alta, opinia publică este lăsată în ceaţă, ceea ce este inacceptabil. Însă în tot acest peisaj, presa a tratat oarecum cu indiferenţă poziţionarea premierului Emil Boc, care afirma recent că nu este un fan al proiectului Roşia Montana. Să sperăm că premierul se va lua în serios. Pentru că, în ultimă instanţă, responsabilitatea acestui proiect cu toate implicaţiile sale apasă greu pe umerii premierului Boc, şi nu pe cei ai preşedintelui Băsescu.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
