Pe 22 august, Jerry Leiber, autorul multor texte de succes transformate în hituri de Elvis Presley şi alţii, s-a stins din viaţă discret, la 78 de ani. America nu doar l-a omagiat, ci s-a trezit cu revelaţia că, deşi o galerie importantă de clasici rock’n’roll se stinge inevitabil fizic, lasă în urmă o muzică nemuritoare.
Parafrazându-i pe cei de la The Independent, se pare că astăzi activitatea notabilă a primilor – autori – de rock e la fel de îndepărtată pentru noi cum era pentru ei epoca victoriană. Aceeaşi publicaţie subliniază că publicul original al ceea ce se cheamă rock’n’roll e unul cam ajuns la pensie. Totuşi, în ciuda inevitabilelor dispariţii fizice, nume ca Otis Blackwell (1932- 2002), Jerry Leiber (1933-2011), Jerry Lee Lewis (75 de ani), Chuck Berry (84 de ani) trec fără probleme testul timpului. Ei au fost şi vor fi „pionierii rock’n’roll” şi cei care au ajutat la definirea viselor atâtor tineri ce se regăseau în muzica lor.
Un cuplu de legendă
„Jerry Leiber nu a fost cel mai dibaci textier din istoria muzicală a SUA, dar cu siguranţă s-a aflat printre cei mai visători şi autentici”, a susţinut The Wall Street Journal la moartea sa, în vreme ce The Telegraph sublinia că este „cel care a jucat un rol-cheie în naşterea rock’n-rollului”.
Născut la 25 aprilie 1933 în familia unor părinţi imigranţi evrei polonezi şi cu o copilărie marcată de pierderea tatălui la doar 5 ani, el a rezistat cu stoicism, iar talentul său la fel. Totul a început la 17 ani, când destinul i l-a scos în cale pe Mike Stoller, tot un fiu de imigranţi. Ambii erau amatori de R&B şi aveau să devină o echipă de zile mari, în care Leiber se ocupa de cuvinte şi Stoller le punea pe muzică.
Cei doi maeştri din anii ’50 se fac „vinovaţi” de peste 200 de cântece interpretate nu doar de artiştii cărora le-au fost original încredinţate, ci interpretate apoi cover de nume ca Elvis Presley, The Beatles, The Rolling Stones, James Brown, Aretha Franklin, B.B. King şi alţii.
Mai mult, adolescenţii de atunci, acei spectatori ai filmelor cu Judy Garland ori Mickey Rooney, au găsit în textele lui Jerry Leiber o modalitate de a expune şi nişte gusturi mai ilicite.
Presa internaţională ţine să puncteze că, dacă în „Rebel Without a Cause/ Rebel fără cauză” (1955) James Dean a reuşit să transpună în imagini diferenţele şi conflictele dintre generaţii, Leiber şi Stoller au fost cei care le-au dat voce prin muzică. Creaţiile lor erau inspirate (aşa cum însuşi Leiber mărturisea) din cultura americană a celor de culoare, oameni de care se simţea foarte legat, el şi Stoller fiind albi.
Acelaşi Leiber se destăinuia în 1995 celor de la The New York Times: „Piaţa de odinioară a swingului şi Frank Sinatra, Peggy Lee şi Duke Ellington dispăruseră, dar ne plăcea acel gen de sunet şi voiam să îl imităm. Într-un fel, am ajutat la uciderea lui prin ceea ce am făcut. Ajutasem la distrugerea catedralei şi nu mai ştiam unde să ne rugăm”.
Muzici care au făcut istorie
Jerry Leiber şi Mike Stoller aveau o capacitate mai mult decât rapidă de a compune melodiile. Piesa lor din 1952 „Hound Dog” (interpretată şi înregistrată prima dată de cântăreaţa Big Mama Thornton) a fost în 1956 preluată de Elvis Presley şi astfel ei au intrat rapid în graţiile regelui rock. Elvis i-a angajat să îi compună şi muzica pentru filme, ceea ce au şi făcut, de cele mai multe ori ca nişte magicieni.
În 1957 li s-a cerut să se ocupe de acordurile pentru filmul lui Presley „Jailhouse Rock”, s-au trezit încuiaţi de producătorii filmului într-o cameră de hotel, dar au compus rapid patru cântece, inclusiv unul pentru titlul filmului, care a devenit imediat un hit. Mai târziu, chiar şi cei de la Queen au preluat melodia. Freddie Mercury a cântat „Jailhouse Rock” în decursul turneului desfăşurat în America de Nord (1980) pentru promovarea albumului „The Game”.
Aceiaşi compozitori sunt renumiţi şi pentru „Stand by Me”, despre care fanii lui John Lennon ştiu cu siguranţă că în 1974 muzicianul a inclus-o pe albumul său de coveruri intitulat „Rock’n’Roll”. La origini, cântecul compus de Leiber şi Stoller a fost interpretat pentru prima dată de Ben E. King, pentru ca apoi să fie preluat de Lennon, Jimi Hendrix, Cassius Clay (Muhammad Ali) sau Elton John. Tot de numele lor se leagă „Is That All There Is?”. Balada ce datează din anii ’60 are la bază o scurtă povestire din 1896 scrisă de Thomas Mann, „Disillusionment” (Enttäuschung). Cântată şi înregistrată în original de Dan Daniels, melodia a trecut apoi pe la Leslie Uggams, Guy Lombardo, Tony Bennett şi a cunoscut cel mai mare succes prin vocea lui Peggy Lee, urcând rapid în topuri şi aducându-i un Grammy.
Recunoaşterea pentru activitatea muzicală desfăşurată de Leiber şi Stoller a venit prin includerea în Songwriters Hall of Fame (1985) şi 1987 le-a adus o trimitere în The Rock and Roll of Fame.
Cu toate acestea, modestia i-a caracterizat întotdeauna, cei doi susţinând mereu că toate cântecele extraordinare au fost deja scrise şi ceea ce făceau ei nu avea să dureze prea mult.
În luna august a acestui an, când Jerry Leiber a fost răpus de un stop cardiorespirator, lui Mike Stoller (şi el în vârstă) nu i-a mai rămas decât să declare printre altele: „A fost prietenul meu, tovarăşul meu, partenerul meu timp de 61 de ani. Îmi va lipsi”.
Mike Stoller şi Jerry Leiber, doi dintre pionierii rock’n-rollului
„Regele” Elvis, alături de Mike şi Jerry, cei care i-au compus şi piese pentru filmele în care a jucat
