Starea vremii se anunţa favorabilă pe coasta New Jersey-ului, cu un cer albastru de septembrie, temperaturi ridicate şi un vânt aproape perfect pentru surf. Ed Hewitt plănuia să facă asta toată ziua.
Ed, un entuziast al sporturilor acvatice, în vârsta de 39 de ani, s-a trezit devreme în data de 11 septembrie 2001.
Plănuia să facă surf într-un loc numit Sandy Hook, o „limbă” de nisip situată în capătul nordic al Gunnison Beach, loc ce părea minuscul pe lângă Brooklyn sau Manhattan. Când condiţiile meteorologice sunt favorablie poţi prinde valuri de sute de metri iar pe fundal poţi avea New York-ul în toată splendoara sa.
Era una din acele zile care promitea cer senin şi valuri mari, iar Ed, care îşi luase liber de la muncă, era pregătit pentru asta. Şi-a aşezat placa de surf în dubiţa albă, a scos maşina din parcare şi a plecat spre plajă.
Pe drum, şi-a pus telefonul în suportul de pahare şi a dat drumul la radio. La jumătatea distanţei i-a sunat telefonul. Acesta a ignorat apelul deoarece se afla la volan şi a ales sa-şi continue drumul spre plajă.
Telefonul a sunat din nou. De data aceasta a primit un mesaj vocal. Ed l-a ignorat din nou. Se simţea în largul său: cu radioul dat la maxim, putea simţi mirosul de cocos venit de la ceara cu care şi-a uns placa de surf. În câteva minute avea să înfrunte valurile imense.
După ce şi-a parcat maşina, acesta a zărit un nor imens de fum negru, ridicându-se deasupra Manhattanului. Şi-a verificat căsuţa vocală . Avea un mesaj de la Lori, soţia sa, care părea îngrijorată. „Ceva s-a întâmplat în New York. Este un incendiu imens. La ştiri au spus că un avion s-a prăbuşit la World Trade Center. Probabil a fost un accident. Nimeni nu ştie nimic înca. Ai grijă.” spunea Lori.
Ed şi-a scos placa din dubiţă, s-a echipat în costumul de surf şi a plecat pe plajă ajungând într-un loc unde un grup de oameni priveau fumul gors. Brusc, norul negru devenise alb. Acesta nu ştia încă, dar acel nor alb reprezenta molozul şi cenuşa care proveneau de la prabuşirea turnului sudic.
„Manhattan-ul şi-a schimbat culoarea”, îşi aminteşte acesta, acum la 10 ani de la tragicele evenimente.
În acel moment Ed îşi putea da seama de magnitudinea dezastrului , la fel ca majoritatea populaţiei ţării. Incendiile sunt tragice, dar se întâmplă mereu. Prăbuşirile avioanelor sunt mai rare, dar viaţa merge înainte.
Ed se simţea neliniştit, dar a decis să intre în apă. Cu placa de surf în mână, acesta a trecut de linia în care se spărgeau valurile şi s-a aventurat spre larg. Manevrându-şi placa peste şi pe sub valurile necruţătoare a început să le călărească.
Extenuat, Ed s-a aşezat pe placă pentru a-şi trage puţin respiraţia, moment în care a realizat că era singur. Privind spre fumul gros, acesta şi-a dat seama că ceva era în neregulă. Dar cum valurile veneau ameninţător spre el, nu avea timp să se concentreze pe acel lucru.
În timp ce acesta stătea singur în apă, fumul acoperise aproape tot cerul. Câteva momente mai târziu, acesta privea cum bărci pline cu oameni veneau cu viteză dinspre Manhattan. Îşi imagina chipurile prietenilor care locuiau acolo. Se gândea la soţia sa şi a început sa se simtă rău. „Ce caut eu aici? „, spunea el.
A vâslit cu mâinile până a prins un val care l-a dus până la mal. Cei care se aflau pe plajă au înconjurat un om care avea un radio. Toţi păreau terifiaţi de fumul ce venea dinspre Manhattan. Ed a fugit la maşină, şi-a scos costumul, şi-a aruncat placa în spate şi a sunat-o pe Lori. În timp ce conducea spre drumul principal acesta încerca să-şi păstreze limpezimea. Şoferii din stanga şi din dreapta sa erau şocaţi şi îngroziţi.
„Îmi amintesc că încercam să rămân în viaţă” povesteşte Ed. „Simţeam că nu eram eu însumi, dar pot spune că şi cei de lângă mine simţeau la fel. Nu aveam capul pe umeri şi eram foarte conştient de asta.”
Lumea s-a schimbat la scurt timp după ce Ed şi-a aşezat placa de surf în dubiţă, în acea dimineaţă liniştită. Posturile de radio nu mai treansmiteau piese de voie bună. În schimb, acesta asculta prezentatorii de ştiri care transmiteau informaţiile rapid şi cu vocile tremurând. World Trade Center căzuse. Pentagonul, din Washington D.C. era în flăcări. Un avion s-a prăbuşit în Pennsylvania. Ar putea fii mii de morţi. America a fost atacată.
În tot acest timp Ed Hewitt a stat singur în ocean, privind desfăşurarea acestora. Cum a ajuns înapoi în Kingston, şi-a parcat maşina şi a fugit imediat în casă unde era aşteptat de soţie.
Aceasta era antrenoarea unei echipe de canotaj de la Universitatea din Princeton. Cei doi erau conectaţi cu foarte mulţi canotori din zonă prin intermdiul site-ului Row2k.com, pe care Ed îl crease pentru pasionaţii acestui sport.
În acea dimineaţă au întemeiat o listă cu supravieţuitori pentru comunitatea locală de canotori. Ed a dat telefoane şi a trimis o mulţime de e-mailuri celor din zonă pentru a putea completa lista.
Un prieten apropriat de-al lui Ed care lucra la World Trade Center a reuşit să scape în viaţă. Pe măsură ce zilele treceau, cât mai mulţi canotori apăreau pe lista cu supravieţuitori. Dar nu toată lumea a răspuns. Familiile căutau încontinuu iar salvatorii şi-au petrecut zile întregi căutând printre dărâmături.
„Au fost câteva sptămâni foarte intense, aşteptând ca oamenii să fie în viaţă” spunea Ed. Acesta a devenit principalul punct de contact din nord-vest pentru canotorii care au fost afectaţi de atacuri.
În final, Ed a ajutat la funerariile a cinci canotori care nu au suprevieţuit. Privind înapoi, amintirile sale nu au legătură cu partida de surf din acea zi. Îşi aminteşte mereu de oamenii pe care i-a ajutat şi de nopţile nedormite în care aştepta veşti de la supravieţuitori.
„Am muncit din greu să ajutăm oameni” spunea el. ” Aceasta este cu adevărat partea pe care o port ca amintire”.
Când condiţiile meteorologice sunt în regulă , Sandy Hook rămâne locul perfect pentru surferi. Dar nu îl vom mai găsi niciodată pe Ed Hewitt zburând deasupra valurilor. Încă face surf, dar nu acolo. Oriunde, dar nu acolo.
” Nu îndrăznesc să privesc fotografiile de acolo” spune el. ” Clar nu voi mai mege la Gunnison Beach pentru surf”.
Ed are aproape 50 de ani acum şi va petrece cea de-a 10-a aniversare de la tragicele atacuri împreuna cu soţia şi cu băieţelul lor, Connor, în vârstă de 4 ani.
Şi poate într-o zi cand Connor va fi îndeajuns de mare, Ed îl va duce în locul în care a stat singur în ocean şi a privit cum se schimbă lumea.