Traian Băsescu este, probabil, cel mai prooccidental lider de care România a avut parte din perioada anilor 1920. Dar a pleda pentru „Statele Unite ale Europei” în vremuri în care singura strategie aflată în discuţie vizează o virtuală dictatură a finanţelor, una care ar anula orice pretenţie de reorientare mai democratică a UE, pare o mişcare complet neinspirată. Preşedintele ar trebui să chibzuiască niţel de ce tocmai Titus Corlăţean i-a apreciat propunerea. Acea uniune monetară destinată iniţial înglobării unei Germanii reunificate în Europa şi integrării mai rapide şi profunde a altor state este, în prezent, la pământ.
Zona euro a fost din start prea puţin regularizată, fiind compusă din ţări disparate, cu poziţii economice disonante şi neconvergente. Poate că într-un final se va demonstra chiar că unica modalitate de a salva cei 60 de ani de cooperare economică constă din divizarea actualei monede unice – o unitate monetară pentru ţările cu surplus, iar alta pentru cele cu deficit. Germania şi statele aliate nu ar mai fi trase în jos de naţiunile periferice ale UE, mai ales că actuala situaţie le oferă puţine perspective de revenire. Ţările de la periferia UE ar putea opta, în schimb, pentru o devalorizare internă, permiţând astfel o creştere a competitivităţii economiei lor prin diminuarea preţurilor şi salariilor cu scopul reducerii datoriei externe. Dar rigididatea ideologică – perfect evidenţiată prin afirmaţia comisarului european pentru afaceri economice şi monetare Olli Rehn cum că „moneda euro nu reprezintă doar un aranjament monetar tehnic, ci însuşi proiectul-cheie al UE” – continuă să blocheze identificarea unor soluţii-cheie. Tot ce se aude în prezent sunt chemări disperate la „mai multă Europă”, care să implice paşi rapizi spre o uniune fiscală şi o entitate centrală de supervizare bugetară a economiilor naţionale. Adepţii centralizării radicale sunt, astăzi, aceiaşi care în 2009 se opuneau oricărei intervenţii a FMI în Grecia după ce autorităţile elene semnalaseră dimensiunea problemelor financiare cu care se confruntă.
Infatuarea şi autosuficienţa oarbă a eurocraţilor, pe care Traian Băsescu îi susţine acum energic, îmi aduc aminte de România anilor 1980, când mai-marii comunişti hărţuiau de zor ţăranii colectivizaţi şi muncitorimea cu alte şi alte planuri vizând producţii-record şi „realizări măreţe” întru triumful himerei lor. Herman Van Rompuy, proaspăt desemnat de Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy ca şef al noii arhitecturi instituţionale de guvernanţă economică a zonei euro, a debutat în noul său rol dând dovadă de cam aceleaşi nivel al cunoştinţelor economice de bază pe care le‑am fi presupus ca fiind particulare Elenei Ceauşescu, declarându-se „uimit” de faptul că pieţele financiare internaţionale nu au priceput că recentul colac de salvare european aruncat Italiei ar constitui, de fapt, o probă a solidităţii macroeconomice a ţării.
Până şi Franţa a ajuns între timp în zona de pericol. Sarkozy încearcă, de săptămâni bune, cu disperare să îşi menţină ţara în postura de egal al Germaniei în cadrul UE. Motivul pentru care preşedintele francez promovează cu atâta entuziasm o nouă ordine europeană, modelată în special după agenda politică a Parisului şi normele administrative franceze, dar finanţată mai ales de Germania, este lesne de înţeles. La ora actuală, cea mai mare criză din istoria UE este gestionată, de fapt, în funcţie de agendele electorale ale cancelarului german şi liderului de la Élysée, iar ca atare eforturile de soluţionare sunt mai degrabă slabe. Dacă rigiditatea ideologică şi suficienţa nu vor fi ramplasate curând cu un leadership veritabil, criza zonei euro va ajunge să afecteze, cu destulă probabilitate, o mare parte a economiei mondiale.
Otmar Issing, unul dintre arhitecţii Băncii Centrale Europene, avertiza recent că lucrurile din zona euro ar putea lua o turnură care să ducă la „sufocarea” şi „ruinarea” Germaniei. „Nu avem voie să uităm că democraţia occidentală începe, de fapt, cu controlul Parlamentului în materie de taxe şi cheltuieli bugetare”, a atenţionat fostul economist-şef al BCE. Alte voci se tem de ascensiunea unui „al patrulea Reich” – de această dată cel al unei Europe dominate de o oligarhie financiară şi birocratică, deşi o asemenea viziune îi este străină Germaniei contemporane, succesul ei bazându-se mai ales pe descentralizare şi dispersarea puterii.
Traian Băsescu se autoamăgeşte dacă îşi imaginează pentru o clipă că în nişte State Unite ale Europei dominate de forţe profund nedemocratice România ar conta mai mult decât un kolhoz pe vremea fostei Uniuni Sovietice. Soarta României ar semăna, din multe puncte de vedere, cu cea a Greciei zilelor acestea – ar avea întregul sis-tem democratic, aşa bun sau prost cum se prezintă, şi economia naţională controlate din exterior. Preşedintele ar face bine să se consulte cu consilierii săi economici şi în privinţa opiniilor celor care susţin că varianta devalorizării interne va servi, până la urmă, mai mult statelor sud-europene aflate în dificultate, deoarece ar permite relansarea economiilor lor în baza unei creşteri considerabile a exporturilor. Altfel, susţin destui economişti de marcă ai lumii, viitorul nu va putea aduce decât perpetuarea instabilităţii, un clivaj din ce în ce mai adânc între Nordul şi Sudul continentului şi, probabil, acea temută repliere a Germaniei în privinţa orientării ei europene, odinioară atât de puternice. 
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
