Săptămâna trecută cu ocazia unei şcoli de vară de la Sulina, preşedintele Traian Băsescu afirma că soluţia pentru continentul nostru ar fi crearea Statelor Unite ale Europei. Prin centralizarea unor competenţe fiscale şi economice la nivel european, problemele economice şi financiare din zona euro ar putea fi reglate iar managementul unor crize viitoare ar putea fi unul mult mai bun. Cu alte cuvinte, pentru ca Uniunea Europeană să nu se prăbuşească sub propia greutate acumulată datorită drumului parcurs deja pe calea integrării, este nevoie de şi mai multă integrare.
Desigur, după cum observa şi preşedintele, avem o mare problemă: politicienii capabili să îşi convingă propriile naţiuni de necesitatea acestui demers lipsesc aproape cu desăvârşire. Iar aceasta are cauze multiple. Mai întâi, după cum majoritatea comentatorilor au observat deja, convergenţa sporită nu avantajează pe toată lumea în mod egal. Având situaţii de pornire diferite, impactul aceleiaşi politici va fi unul variat iar susţinerea unei integrări europene şi mai aprofundate este greu de imaginat în asemenea condiţii. Dar poate problema cea mai mare dincolo de aspectele tehnice este, aşa cum afirmam şi într-un alt articol, lipsa unui univers politic comun fondat pe mitologii politice împărtăşite care să permită alegătorilor din Lisabona, Portugalia să se identifice şi să se solidarizeze în lupta politică cu alegătorii din Bucureşti, România.
Acest ultim amănunt este crucial deoarece atrage atenţia asupra faptului că o integrare europeană totală nu poate fi realizată în absenţa unor mişcări politice pan-europene. Doar acestea ar putea da substanţă unui asemenea nivel ridicat de integrare, în acelaşi timp asigurând Uniunii Europeane un conţinut democratic suficient de puternic pentru a preveni formarea unor monopoluri de putere netransparente ale super-tehnocraţilor de la centru.
În acest context, rolul Parlamentului European în ansamblul instituţiilor europene ar trebui modificat (din nou) în direcţia unui parlament cu puteri similare avute de cele naţionale. Mai mult, partidele care ar ocupa un asemenea parlament ar trebui şi ele să constituie veritabile mişcări politice europene şi nu doar o comasare de reprezentanţi naţionali în formaţiuni mai mult sau mai puţin artificiale şi al căror membri răspund eventual comenzilor politice de acasă. La rigoare, aceasta înseamnă că naţionalitatea celor care ne-ar reprezenta în Parlamentul European ca social-democraţi sau populari nu ar trebui să fie un criteriu de selecţie a candidaţilor atunci când partidul îi trimite pe aceştia în faţa alegătorilor. Optica deci se inversează: partidele naţionale ar trebui să fie remorca partidelor de la centrul european – „reprezentanţele lor locale” – şi nu invers aşa cum se întâmplă acum.
După cum este evident pentru toată lumea suntem foarte departe de aşa ceva. Aşadar, poate a venit timpul să fim mai pragmatici şi, decât să ne consumăm energiile încercând să manufacturăm ideologic o federalizare europeană totală care nu ar avea acoperire în realitatea socială (şi care la prima provocare serioasă ar sucomba sub ochii noştri), mai bine să ne concentrăm atenţia asupra unei integrări mai suple, legată strict de politica externă a UE. Această problemă măcar doare pe toată lumea, nu doar pe membrii zonei euro. Avantajele unei politici externe europene comune sunt uriaşe şi nu este chiar atât de greu să empatizăm şi să presupunem ce ar însemna o politică externă bună din perspectiva comunităţii europene.
Să facem un simplu exerciţiu de imaginaţie schiţând principalele provocări strategice cu care se confruntă acum Europa. Să începem de la est. În relaţia cu Rusia de exemplu, o politică externă comună ar putea negocia de pe alte poziţii relaţiile economice şi politice cu această ţară. Aici, Rusia nu ar mai putea beneficia de strategia „divide et impera” pe care o practică acum în relaţia cu partenerii europeni în ceea ce priveşte de exemplu petrolul şi gazul rus sau scutul american/Nato anti-rachetă. De asemenea, o politică unică faţă de Rusia ar reuşi să pună o mult mai mare presiune internă pe această ţară pentru a face paşi decisivi în direcţia unei democratizări autentice. Mai departe, faţă de jucătorii emergenţi din Asia, o singură voce politică în Europa cuplată cu o identitate juridică europeană a actorilor săi economici ar asigura un maximum de beneficii din relaţiile economice. Politic, am putea să contribuim mult mai mult decât o putem face acum la gardarea stabilităţii unei zone foarte complicate precum este cea a Pacificului. Menţinerea echilibrului şi a spiritului cooperării între SUA şi China în momentele de cumpănă care vor urma ar putea fi o contribuţie capitală.
La sud, gestionarea favorabilă a relaţiilor cu Orientul Mijlociu este îngreunată enorm de lipsa coeziunii politice. Putem avea bineînţeles opţiuni, strategii şi tactici diferite faţă de conflictul israelo-palestinian sau faţă de relaţia cu Iranul. Ȋnsă lipsa unei politici comune, oricare ar fi aceea, capabilă să pună presiunea necesară pe actorii implicaţi pentru a induce măcar pe hârtie soluţionarea favorabilă a unor situaţii dificile, este un lux pe care s-ar putea să nu ni-l mai putem permite foarte multă vreme. Pasivitatea şi expectativa pe care o practică acum UE nu sunt o soluţie decât atunci când eşti la adăpost. Nu suntem, iar evoluţiile de acolo ne privesc pe toţi.
La vest, o politică europeană comună înseamnă desigur sfârşitul tutelajului american asupra Europei. Acest lucru implică în mod clar anumite costuri politice şi militare. Însă dată fiind comunitatea de valori transatlantică şi legăturile inextricabile stabilite în ultimul secol cu SUA, această etapă nu ar însemna un divorţ, ci un nou tip de liaj mutual avantajos.
Privind foarte pe scurt la noua situaţie care s-ar degaja dintr-o politică externă comună observăm că Uniunea Europeană ar constitui un veritabil pol de putere globală care ar fi în măsură să reprezinte mult mai eficient interesele cetăţenilor săi decât o pot face acum statele membre luate individual. Aici puterile minore precum România ar trebui să se simte deosebit de avantajate de noua configuraţie. Prea multă muncă de convingere nu ar trebui deci să fie necesară. Rămân de imaginat mecanismule instituţionale prin care nu doar să se creeze o politică europeană comună nedistorsionată de considerente naţionale, dar care să poată fi şi supusă unor mecanisme de control transparente. O sarcină cu adevărat grea, însă dată fiind diversitatea statală colosală a Europei, o sarcină infinit mai fezabilă decât integrarea extensivă de tip american cu un guvern federal puternic.
Aşadar, cel puţin pentru o vreme indefinită, orice politician european pragmatic ar trebui să-şi pună mai degrabă problema realizării unei politici externe europene comune decât proiectul unei federalizări a Europei. Şi asta, pe cât se poate, să se săvârşească nu ca urmare a unei crize internaţionale majore, ci ante-criză, ca ea să nu ne prindă descoperiţi.
Însă pentru realizarea acestui deziderat ar mai fi nevoie cred de clarificarea a încă unui aspect în mintea europenilor. Aceştia trebuie să cadă de acord asupra limitelor geografice a propriei construcţii politice. E greu de pildă de imaginat că o integrare a Turciei în UE ar putea face posibilă găsirea consensului pentru o federalizare a politicii externe europene. Când ai o uniune întinsă până la Iran substanţa politică a politicilor formulate s-ar dilua până la irelevanţă. Prin urmare, partizanii unei politici europene comune de reală consistenţă ar trebui să fie foarte circumspecţi faţă de propunerile de extindere a UE dincolo de matca naturală.
Rămâne de văzut aşadar dacă europenii vor decide că mai au ceva de spus lumii sau dacă se vor complace într-o decădere somnolentă mai mult sau mai puţin „inevitabilă”. După cum spunea într-un interviu recent fostul cancelar al Germaniei, Helmut Kohl, principala provocare strategică a Europei pare a fi chiar Europa însăşi. Ca întotdeauna, am mai putea adăuga noi.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
