Secularişti de-a lungul şi latul Europei au denunţat, în această primăvară, Ungaria pentru a fi adoptat o Constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională, iar Madridul a avut parte, zilele trecute, de ample proteste ale spaniolilor împotriva vizitei Suveranului Pontif.
În România, astfel de manifestări anticlericale sunt greu de imaginat. Tuturor celor ce cred într-o Europă unită sub stindardul unei ideologii progresiste imprecise dedicate omenirii sau, eventual, viitorului verde al planetei, ţara le va părea, cu siguranţă, o adevărată fortăreaţă a creştinismului.
În ultimele două decenii, România a avut parte de probabil cel mai frenetic program de construcţii de biserici din lume. Un recent sondaj Gallup releva că 82% din români se declară credincioşi şi consideră că religia joacă un rol important în viaţa lor – plasându-se, astfel, pe locul doi în topul celor mai evlavioase naţiuni din Europa.
Căsătoria religioasă şi-a păstrat, la rândul ei, atractivitatea pentru români, cele mai multe cupluri preferând să convieţuiască într-o uniune blagoslovită de Biserică, şi nu doar înregistrată la autorităţile statului.
Atractivitatea de care religia continuă să se bucure în ochii românilor pare însă mai degrabă rezultatul înrădăcinării acesteia în societate, decât al vreunor eforturi laborioase ale Bisericii Ortodoxe Române în privinţa enoriaşilor ei şi a salvării de noi suflete.
În negura vremurilor comuniste, destui români erau în căutarea unei lumini călăuzitoare, dorinţa transcendenţei spirituale fiind mai marcantă decât în multe alte ţări din regiune. Confruntaţi cu implacabilitatea statului totalitarist, românii şi-au găsit însă sprijinul şi alinarea preponderent în familie – dar, spre norocul BOR, şi în cadrul acesteia se insista, de regulă, asupra rolului central al religiei.
Iar cum familia a rămas şi după 1989 principala ancoră de stabilitate a românilor, BOR a avut parte de o revenire spectaculoasă în graţiile publicului, inclusiv ale autorităţilor, astfel că din punct de vedere al încrederii populaţiei în diversele instituţii ale statului a condus timp de două decenii detaşat în toate sondajele de opinie.
În atare condiţii, rămâne greu de înţeles cum de BOR nu s-a folosit de imensul prestigiu de care se bucură în scopuri cu o utilitate oarecum notabilă. Singura explicaţie pe care o găsesc este că nemeritatul cadou i-a revenit aidoma proverbialei pere picate în gură, nefiind unul „muncit” din greu.
Şi în prezent, oastea Domnului din cadrul BOR insistă preponderent pe aspectele devoţionale şi materiale, uitând sesizant de preceptul promovării valorilor creştine în viaţa de zi cu zi a societăţii. Deşi există numeroşi clerici şi măicuţe de o indubitabilă pioşenie, Biserica se fereşte să propovăduiască Evanghelia astfel încât să pună accent pe necesitatea îndreptării morale a societăţii sau pe soluţii de susţinere şi extindere a politicilor sociale existente – pe care BOR le-ar putea sprijini substanţial fie doar şi prin reaprinderea crezului oamenilor în solidaritate socială şi colaborare interumană.
Dar agenda de lucru a conducerii BOR rămâne dedicată îndeosebi promovării propriei puteri instituţionale, aşa cum bine observa Cristian Romocea în teza sa de doctorat „Church and State: Religious Nationalism and State Identification in Post-Communist Romania” (Continuum Publishing House, London 2011).
BOR a depus eforturi enorme în vederea recunoaşterii ei ca biserică naţională, acum investeşte sume exorbitante în construcţia unei catedrale-mamut menite să-i reflecte, chipurile, statutul şi importanţa, continuă să respingă solicitările Bisericii Greco-Catolice privind retrocedarea lăcaşurilor ei de cult şi în rest se demonstrează preocupată doar de asigurarea unui fundament religios zdravăn în şcolile publice ale unui stat care se declară, potrivit Constituţiei sale, laic.
Şocantă rămâne, nu în ultimul rând, indiferenţa cu care BOR tratează instituţia familiei – cea care i-a adus atâtea servicii de-a lungul timpului şi care acum a ajuns şubrezită atât ca urmare a ponderii forţelor seculariste şi efectelor diversităţii culturale, cât şi din cauza trecutelor şi prezentelor realităţi economice care au determinat, de-a lungul ultimilor ani, destule cupluri să emigreze în căutarea unui trai mai bun.
Separarea de copii, de părinţi, uneori chiar şi a soţilor constituie o ameninţare directă la adresa nucleului familial, slăbind însuşi fundamentul social pe care BOR îşi clădeşte puterea. Cu o similarea nepăsare a tratat, de altfel, şi problema migraţiei economice interne, mai exact a migraţiei populaţiei rurale către mediul urban – deşi tocmai segmentul social rural constituie sufletul Ortodoxiei.
BOR s-a ferit să activeze făţiş în viaţa politică postdecembristă a ţării, dar a rămas fidelă tradiţiei sale de a se lăsa folosită de varii forţe politice în schimbul obţinerii protecţiei autorităţilor şi a unui lung şir de avantaje. Patriarhul Teoctist a fost un personaj mult prea controversat pentru a putea aspira la statutul de lider al unei biserici manifest politizate.
Ar fi de sperat ca actualul Întâistătător al BOR să se demonstreze un lider spiritual prea sofisticat pentru a mai agrea stratagemele şi subterfugiile la care Biserica a recurs până acum. Deocamdată însă, şi sub conducerea sa indiferenţa clerului ortodox faţă de seria ameninţărilor la adresa segmentelor celor mai tradiţionaliste ale societăţii româneşti, dar şi a tinerei generaţii este perpetuată în mod inexplicabil (…) şi oarecum neaşteptat.
Fie că-i place sau nu, nonşalanţa este un lux pe care BOR nu şi-l poate permite. Altfel se poate lesne trezi, mai rapid decât ar crede, în situaţia de a fi supravieţuit cu brio atât furtunii comuniste, cât şi secularizării occidentale pentru a fi doborâtă apoi într-un final din înaltele-i sfere de un vânticel mioritic molcom, iscat din cauza mulţumirii de sine şi a nepăsării de care dă dovadă.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
