O parte tulbure din istoria veche a Canadei arată existenţa unui presupus Holocaust împotriva coloniştilor francezi din America de Nord.
Istoria secolului XX a fost marcată de numeroase orori. Printre cele mai dure se numără Holocaustul nazist şi lagărele de concentrare de la Auschwitz ori Bergen-Belsen. Tot secolul XX a adus şi ciuma roşie a comunismului, cu lagărele de exterminare din Gulagul sovietic, dar şi cu experimente sinistre, precum cele din temniţele româneşti de la Piteşti, Sighetu Marmaţiei, Aiud, Gherla şi multe altele. Există şi istorici care spun că aceste orori ar fi fost brevetate, la o altă scară şi în alte condiţii, de către britanici, în America de Nord. Iar victimele lor ar fi fost acadienii, membrii unei populaţii francofone, care locuia pe teritoriul Canadei de azi, dar şi în statul american Maine de azi. Controversele legate de acest subiect sunt foarte vii, iar istoricii implicaţi în ele se acuză unii pe alţii de subiectivism şi de folosirea uner metode neştiinţifice.
Cine sunt acadienii?
Membrii populaţiei acadiene erau, de fapt, colonişti francezi stabiliţi în Canada în secolul XVII. Ei erau stabiliţi în zone ca Nova Scotia, New Brunswick, o parte din Quebec şi în zona Insulei Prinţul Edward. Împreună cu o parte a actualului stat federal Maine, aceste teritorii formau Acadia, o colonie separată de Canada franceză. Această colonie a fost fondată în jurul anului 1630. Tocmai de aceea mulţi istorici consideră că Acadia are o tradiţie şi o istorie diferite de cea a Quebecului de azi, deşi cei mai mulţi dintre descendenţii acadienilor de odinioară locuiesc în Quebec. În 1710, Acadia a fost cucerită de britanici.
Au izbucnit însă noi războaie între francezi şi englezi. Duritatea luptelor, în care au fost implicate, în America de Nord, diferite triburi indiene, l‑au inspirat şi pe scriitorul american James Fenimore Coopers să scrie romane precum „Ultimul mohican” ori „Călăuza”. Aşa că britanicii au organizat Marea Deportare, între 1755 – 1763. Mulţi acadieni au fost expulzaţi din locurile lor de baştină, circa 11.500 de oameni, adică trei sferturi din această populaţie. O treime dintre ei a murit din cauza bolilor şi a condiţiilor în care erau ţinuţi în nişte tabere care semănau foarte mult, în opinia istoricilor francofoni, cu lagărele de concentrare.
Tot ei spun că această deportare seamănă cu acţiunile de purificare etnică din secolul XX. Din aceste tabere, mulţi acadieni au ajuns în Louisiana, alţii au fost trimişi în Franţa. Din Louisiana, câteva zeci de ani mai târziu, cei mai mulţi acadieni s-au întors în Canada. Aceştia au păstrat limba franceză. Alţii au rămas în Louisiana – cajunii. Aceştia au adoptat limba engleză, însă au format un dialect aparte, dialectul cajun al englezei, influenţat foarte mult de franceza pe care o vorbeau strămoşii lor. În prezent, numărul acadienilor este de circa 300.000. Zece la sută din ei locuiesc în SUA, iar restul în Canada. În anul 2003, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi a Canadei a recunoscut deportarea acadienilor şi a instituit o zi care să comemoreze tragedia lor. Această comemorare are loc, în fiecare an, din 2005, în 28 iulie.
Diferenţe majore
Decizia de a deporta populaţia acadiană a fost generată de mai mulţi factori. Mai întâi, este vorba de sprijinul pe care acadienii îl acordau trupelor franceze din Louisbourg, centrul rezistenţei antibritanice din America de Nord. Apoi, este vorba de lăcomie. Bunurile acadienilor au fost confiscate de către britanici. Exista şi dorinţa de a-i coloniza pe anglofoni în satele întemeiate de francofoni. Un alt motiv este cel religios, acadienii fiind catolici, iar britanicii protestanţi.
