Rusia rememorează, vineri, împlinirea a 20 de ani de la lovitura de stat eşuată a conservatorilor sovietici împotriva Perestroikăi lui Mihail Gorbaciov, care a dat o lovitură decisivă Uniunii Sovietice, destrămată după numai patru luni, la sfârşitul anului 1991, comentează Mediafax.
Locuitorii URSS nu au fost decât pe jumătate surprinşi în 19 august 1991, când coloane de tancuri au pătruns pe străzile Moscovei, iar întreaga ţară a aflat, de la televiziunea de stat, că preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov nu-şi poate îndeplini funcţiile din motive de sănătate, iar un Comitet de stat de urgenţă a preluat puterea.
Lansată în 1985 de Gorbaciov, politica de deschidere şi reformă a afectat ireversibil rolul conducător al Partidului Comunist şi a încurajat dorinţele de independenţă în republicile sovietice.
Lituania şi Georgia şi-au declarat independenţa, în Caucaz şi în Asia Centrală au izbucnit confruntări etnice, trezoreria statului s-a golit, iar populaţia a fost nevoită să stea la cozi interminabile pentru produse de primă necesitate.
Timp de mai multe luni, Gorbaciov a fost atacat de conservatorii din partid, care cereau insistent revenirea la controlul strict, dar şi de democraţii care cereau accelerarea reformelor.
La sfârşitul anului 1990, liderul sovietic a cedat presiunilor şi a renunţat la un plan de liberalizare economică, iar în ianuarie 1991 a trimis trupele de elită ale KGB în Lituania, unde confruntările s-au soldat cu 14 morţi.
Unul dintre principalii rivali ai lui Gorbaciov, Boris Elţîn, lider foarte popular al Rusiei, a cerut în februarie demisia preşedintelui sovietic. În plus, unul dintre pilonii Perestroikăi, ministrul de Externe Eduard Şevardnadze, a demisionat în decembrie, denunţând instaurarea unei dictaturi.
Pentru a evita destrămarea bruscă a URSS, Gorbaciov a acceptat, la începutul verii anului 1991, elaborarea unui nou Tratat de Uniune, care acorda republicilor componente o largă autonomie.
Aripa conservatoare a partidului nu a acceptat însă ideea şi, după ce l-au vizitat în Crimeea pentru a-i cere să renunţe la acest plan, opt membri ai conducerii sovietice – printre care s-au numărat directorul KGB, Vladimir Kriucikov, ministrul Apărării, Dmitri Iazov, şi ministrul de Interne, Boris Pugo – au încercat să preia puterea.
La 19 august, Gorbaciov a fost izolat în vila sa din Crimeea, împreună cu soţia sa, Raisa, si restul familiei.
Puciştii au decretat stare de urgenţă pentru şase luni, blindatele au ocupat poziţii în Moscova, însă ordinele puciştilor nu au fost respectate în totalitate.
Boris Elţîn, care nu fusese arestat, a preluat conducerea unei mişcări de stradă, beneficiind de susţinerea a mii de moscoviţi şi a unora dintre unităţile militare.
Singurele confruntări violente, între armată şi manifestanţi, s-au soldat cu trei morţi.
Ruşii s-au mobilizat şi la Leningrad, al doilea oraş din Rusia, redevenit ulterior Sankt Petersburg, în jurul primarului democrat Anatoli Sobceak, printre consilierii căruia se număra şi viitorul preşedinte Vladimir Putin.
Statele Unite şi Marea Britanie şi-au exprimat imediat sprijinul pentru Boris Elţîn, Germania şi-a menţinut susţinerea pentru Mihail Gorbaciov, în timp ce preşedintele francez, Francois Mitterand, a luat iniţial notă de declaraţiile puciştilor, o recunoaştere a loviturii de stat care i-a fost ulterior reproşată.
În data de 21 august, puciştii au fost învinşi, iar a doua zi Gorbaciov a revenit la Moscova. Cu toate acestea, poziţia sa fusese mult slăbită de Boris Elţîn, a cărui popularitate a crescut semnificativ.
În 22 august, mii de locuitori ai Moscovei, însoţiţi de o macara, au demontat statuia imensă a lui Felix Dzerjinski, fondatorul primei poliţii politice sovietice, aflată în piaţa Lubianka, în faţa sediului KGB.
În scurt timp, republicile sovietice au început să-şi declare, pe rând, independenţa, iar URSS a fost dizolvată oficială în decembrie.
Toţi puciştii – cu excepţia lui Boris Pugo, care s-a sinucis – au fost graţiaţi de Boris Elţîn.
Conservatorii sovietici „au încercat să strângă şurubul, neînţelegând că acest lucru nu mai era posibil, iar ceea ce au făcut a accelerat dizolvarea sistemului”, apreciază politologul Iuri Korguniuk.
Aleksandr Konovalov, preşedintele Institutului pentru studii strategice, subliniază atitudinea ambiguă a Rusiei de astăzi în legătură cu evenimentele din august 1991. „Vladimir Putin a calificat destrămarea URSS – consecinţă directă a puciului – drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20”, reaminteşte el.
La 20 de ani după puciul eşuat, Rusia – prinsă între fostul agent KGB care a restabilit imnul sovietic şi promisiunile de reformă ale lui Dmitri Medvedev – se află în continuare la o răscruce de drumuri.
