O dată cu înfrângerea preşedintelui Obama, care nu a reuşit să impună Congresului un plan de creştere a taxelor şi impozitelor în schimbul promisiunii de a reduce cheltuielile guvernului federal, ultimul lider politic occidental rămas fidel politicilor anti-criză keynesiene s-a lovit de zidul realităţii economice şi politice a Americii. Nu că Obama şi-ar fi dorit un asemenea rezultat al confruntării cu majoritatea republicană din Camera Reprezentanţilor sau că s-ar fi convins între timp că politicile guvernului său ar fi greşite. Preşedintele american face parte dintr-o categorie de politicieni pentru care taxele şi impozitele impuse „bogaţilor” nu sunt niciodată suficient de mari şi reprezintă măsura Justiţiei Sociale, funcţiile asumate şi dimensiunile subsecvente ale Statului nu sunt niciodată suficient de mari, iar banii cheltuiţi de guvern nu sunt niciodată prea mulţi atâta vreme cât scopul lor fundamental este „răspândirea bogăţiei” prin redistribuţie şi consolidarea statului asistenţial.
Obama nu a văzut niciodată o problemă în faptul că datoria SUA a ajuns la 100% din Produsul Intern Brut iar deficitul bugetar depăşeşte 10% din PIB. Captiv modelului keynesian, Obama a cerut iniţial un cec în alb Congresului, respingând orice condiţionare între ridicarea pragului datoriei şi reducerea cheltuielilor publice. Ceea ce spera Obama era să fie lăsat să facă în 2011 exact acelaşi lucru pe care l-a făcut în 2009. Or, acest lucru nu mai era posibil din două motive.
În momentul discursului inaugural Obama a lansat un program de stimulare economică în valoare de 800 miliarde de dolari peste pachetul de salvare a băncilor şi companiilor ameninţate de faliment de 700 de miliarde adoptat în ultimele săptămâni ale preşedinţiei Bush. Dacă bailout-ul băncilor a fost una dintre măsurile guvernului cele mai urâte de americani, ea a fost necesară. Planul de stimulare al lui Obama nu a fost necesar, deşi a fost popular la vremea respectivă. Mai mult, planul respectiv, care purta toate elementele politicilor keynesiene – cheltuieli masive de la bugetul de stat pentru proiecte publice – a eşuat. Cum prea puţini din aceşti bani au ajuns în economia reală, slujbele promise nu au venit (şomajul gravitează în jurul a 10%), iar creşterea economică este extrem de fragilă. Mulţi dintre investitori preferă să stea pe o grămadă de bani şi să cumpere bonuri de tezaur în loc să investească în economia productivă. Atunci când au existat asemenea tentative au intervenit sindicatele şi chiar guvernul federal pentru a bloca proiectele, aşa cum s-a întâmplat în cazul unei uzine Boeing în Carolina de Sud. În plus, Obama a forţat o lege de reformare a serviciilor de asistenţă medicală care nu a fost niciodată populară în rândurile americanilor şi ale cărei costuri de aplicare nu le cunoaşte încă nimeni. Până la mijlocul lui 2010 devenise limpede pentru toată lumea că politicile keynesiene ale preşedintelui reprezintă un eşec şi, cu toate acestea, Casa Albă continua să cheltuiască bani pe care nu-i avea, Federal Reserve tipărea mai mulţi dolari ca oricând în istoria Americii iar Obama pleda pentru nevoia de a fi adoptat un al doilea plan de stimulare.
Pe acest fond s-a născut mişcarea informală Tea Party, care a fost, în esenţa ei, o mişcare politică pentru responsabilizarea fiscală a guvernului federal. În momentul în care, purtat de Tea Party, partidul republican a câştigat o majoritate zdrobitoare în Cameră şi a fost foarte aproape să obţină şi o minimă majoritate în Senat, această mişcare pentru reducerea cheltuielilor şi limitarea dimensiunilor Statului a căpătat nu numai legitimitate dar şi putere politică reală. În 2009, democraţii controlau ambele Camere şi Casa Albă. În 2011, Obama nu putea să le pretindă, în mod raţional, republicanilor să se comporte ca şi cum alegerile din 2010 nu au existat. Şi cu toate acestea, exact asta a făcut. Când republicanii au semnalat că această atitudine este inacceptabilă ameninţând că nu vor aproba creşterea pragului de îndatorare, Casa Albă a venit cu o propunere alternativă care promitea o viitoare vagă reducere de cheltuieli în schimbul unei măriri de taxe imediate. În pofida unor radicali tea party, republicanii au reuşit să treacă un plan de reducere a cheltuielilor pe următorii zece ani asumat de speaker-ul Camerei John Boehner. Deşi este un plan modest, care nu satisface nevoia de austeritate bugetară a Statelor Unite, planul Boehner are două merite majore. Ucide politicile keynesiste ale echipei Obama şi deschide dezbaterea asupra sustenabilităţii statului asistenţial în SUA, care, probabil, va juca un rol central în campania electorală de anul viitor şi apoi va ajunge şi în Europa. (Social) Democraţii americani au înţeles imediat acest lucru. În vreme ce editorialul Wall Street Journal purta titlul „Triumf pentru Tea Party”, pagina de opinii a New York Times era în doliu. Fostul aliat al lui Obama, editorialist al ziarului, laureat al premiului Nobel şi probabil ultimul economist keynesian pur, Paul Krugman a calificat acordul realizat duminică seara drept „o capitulare abjectă din partea preşedintelui”. Sentimentele de disperare şi trădare resimţite la stânga sunt evidente. America este pe cale să reînveţe că programele de stat nu ţin loc de slujbe, că „plasa de siguranţă” nu poate fi un substitut pentru iniţiativa privată, că garanţiile şi subvenţiile guvernamentale nu ţin loc de productivitate şi că nu există prânzuri gratuite.
Există vreo lecţie pentru România? Sunt aceleaşi ca pentru America şi Europa: Statul este supradimensionat şi sufocă economia reală. Mecanismele de redistribuţie sunt disfuncţionale şi trebuie regândite pentru nu perpetua criza printr-o veşnică ameninţare cu falimentul. Statul asistenţial trebuie redimensionat pentru a răspunde realităţii economice, nu invers. Şi, mai ales, economia trebuie eliberată de apăsarea grupurilor de interese pentru a deveni competitivă iar succesul trebuie să redevină atributul celor merituoşi.
