Victor Ponta se străduieşte din răsputeri să ne convingă că este departe de a fi o marionetă a baronilor pesedişti. Cu ocazia mătrăşirii lui Marian Vanghelie din vârful organizaţiei PSD Bucureşti, s-a demonstrat un lider impenitent şi calculat, recurgând la tactici de o legitimitate îndoielnică, dar tipice breslei magistraţilor postdecembrişti – atât de dedicaţi chichiţelor procedurale, încât impunitatea a ajuns, între timp, la ordinea zilei în România.
Cu toate deciziile sale discutabile şi gafele de exprimare care au făcut deliciul presei, Marian Vanghelie rămâne unul dintre puţinii politicieni români postdecembrişti proveniţi dintr-un mediu cu adevărat modest, ascensiunea sa fiind una „muncită”, întemeiată pe fler şi unele talente incontestabile. Acestea au adus PSD un număr considerabil de voturi într-o perioadă în care puţini s-ar fi aşteptat ca formaţiunea să mai poată recâştiga ceva din terenul pierdut în Capitală.
Comparativ cu Vanghelie, senatorul Dan Şova bunăoară s-a obosit infinit mai puţin în interesul partidului, preferând să îşi vadă liniştit de firme şi afaceri – care i-au şi cimentat, de altfel, prietenia cu şeful PSD, precum relata presa de curând. În cazul său, partidul reprezintă doar un vehicul pentru ambiţiile încă unui avocat cu prea puţină comprehensiune şi empatie pentru noţiunea „aflat în slujba oamenilor”. Până în prezent însă, senatorul nu pare să fi căzut în dizgraţia şefului de partid, deşi numele lui Ponta a ajuns implicat într-un dosar DNA privind contracte suspecte ale firmei „Şova şi Asociaţii” cu „băieţii deştepţi” de la Rovinari şi Turceni.
Înainte de a ajunge, în 2008, printre aleşii neamului, Şova l-a consiliat juridic pe deja celebrul Cristian Rizea (PSD), fost şef al Agenţiei Naţionale pentru Sprijinirea Iniţiativelor Tinerilor (ANSIT), care a reuşit performanţa de a scoate din pepeni până şi blazata Comisie Europeană, şocată că în România ajung sifonate chiar şi fondurile destinate tinerilor cu handicap. Cercetarea penală care a urmat nu l-a deranjat nici pe Rizea şi nici conducerea de partid, astfel că omul a candidat liniştit pentru un mandat de deputat de Brăila. PSD l-a agreat chiar şi pe post de membru supleant în comisia de anchetă în cazul Iacob-Ridzi – aspect de-a dreptul grotesc, având în vedere că Ridzi era anchetată pentru o sumă de-a dreptul modestă în comparaţie cu cele 1,1 milioane de euro sifonate de fostul şef al ANSIT în perioada 2003-2005.
Dacă Victor Ponta va continua să-şi formeze garda pretoriană preponderent din avocaţi alunecoşi şi afacerişti veroşi, atunci nu trebuie să se mire că USL rămâne plasat sub 50% în sondajele de opinie. În plus, se poate aştepta la o opoziţie crescândă în partid dacă se va dovedi că mazilirea lui Vanghelie nu a fost decât debutul unei acţiuni mai ample. Destui membri cu vechi state în partid au ajuns, între timp, incapabili să-şi mai mascheze nervozitatea faţă de setea de putere manifestată mai nou de junele lider. Sub Iliescu, Geoană şi chiar Năstase se obişnuiseră cu un pluralism intern, ce-i drept infim, dar totuşi existent, care acum s-ar putea duce de râpă complet sub un şef de partid practic netestat, dar înfipt şi convins că este pe cale să moştenească controlul statului pentru un răstimp îndelungat.
Oricărui partid îi este uşor să-şi exagereze ponderea prin intermediul unor sondaje de opinie generoase. De fapt şi de drept însă, PSD nu se mai află la putere de aproape 7 ani – perioadă în care influenţa sa asupra aparatului de stat s-a diminuat considerabil, agenţiile-cheie nemaiaflându-se pe orbita sa. Mult hulita Direcţie Naţională Anticorupţie, a cărei desfiinţare o tot cer pesediştii, există de 7 ani – cam cât o perioadă de guvernare pesedistă. Foşti şi actuali demnitari de toate rangurile şi culorile politice au intrat în vizorul anchetatorilor, fiind acuzaţi de corupţie ori de câte ori procurorii DNA au considerat că dispun de probe suficiente. În aceste cazuri, pesediştilor le va fi extrem de greu să mai pună batista pe ţambal – excepţie făcând, desigur, varianta soluţionării problemei prin decretarea unei amnistii generale pentru toate infracţiunile de corupţie.
Nu doar Bruxelles-ul, ci şi o bună parte a statelor membre ale UE vor continua să stea cu ochii pe România şi arhifragilele ei realizări în domeniul justiţiei. Orice deviere de la actualul curs anticorupţie apărută după o schimbare de guvern sau de regim are zero şanse să treacă neobservată. Nu m-ar surprinde însă ca Victor Ponta să decidă, până la urmă, abordarea filiaţiei UE-România ca pe un episod memorabil, dar de-acum istoric şi, ca atare, încheiat.
Profilul PSD-ului zilelor noastre este cel al unui partid populist din lumea a treia: de o parte avem şleahta de baroni ţanţoşi; de cealaltă, turma votanţilor umili, proveniţi cu precădere din mediul rural şi orăşele de provincie, care se căciulesc pentru câte un favor infim. Victor Ponta s-a plăcut cu şapca Che pe cap, ne-a anunţat că domnia sa şi Crin Antonescu sunt precum Guevara şi Castro, iar acum visează, probabil, la un leadership în stil chavezian. Tot ce mai trebuie să facă în vederea atingerii acestui obiectiv este să le pună căluşul în gură pesediştilor şi să anihileze orice brumă de revoltă. Ar face însă bine să‑şi reamintească din când în când că, în decursul anilor, PSD a reuşit să se debaraseze de câteva ori de lideri cu vise de mărire excesivă.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
