Casa cu flori, strada Speranţei, la parter… Ba strada Şcoalei, la etaj… Fiindcă „poemele fac lucrurile să se întâmple”. Aşadar, Speranţa şi Şcoala îşi păstrează rostul.
Fie şi în căldura estivală a centrului de Bucureşti, la orele serii, când soarele nu prea lasă îngheţata să zacă mult prin cupe, iar tocurile se pierd în asfaltul încins. O gazdă – Viorel Ivanciuc -, living de veche casă boierească şi un ceas de elită, adică de poezie, fiindcă esenţele tari iradiază din incinte mici. Altfel spus: „Privilegiul frumuseţii. Cea din urmă aristocraţie a Americii democrate.” O spunea, încă de acum patruzeci şi opt de ani, Leonard Cohen. Şi e valabil pentru orice societate normală, în care elita devine un soi de centru al balanţei între hipertrofierea interesului bancar şi excesul de iritare socială. Iar actul de reconstrucţie a elitei începe să pară cel mai revoluţionar gest al prezentului, în răspăr cu toţi şi cu toate.
Poate de asta s-au hotărât şi regizoarea Mona Gavrilaş, şi actriţa Diana Giubernea să transforme livingul biroului de avocatură de pe strada Şcoalei într-un spaţiu al conspiraţiei de catifea pentru spectacolul „Iubitul meu… Leonard”, după poemele lui Leonard Cohen. Spectacol de familie, de cameră (la propriu), de mic grup de iniţiaţi şi iniţiabili, în resonorizarea românească operată de Şerban Foarţă şi Cristina Cheversan. Cu siguranţă, asemenea spaţii susţin mai repede aura necesară, totuşi, rostirii poetice, acelui minim de magie existent fie şi în cea mai directă retorică poematică. În definitiv, există două opţiuni posibile: spectacolul de poezie neteatralizat, al cărui model foarte cunoscut e cel al spunerilor (nimic peiorativ aici) din textele eminesciene ale lui Ion Caramitru (cu sau fără Dan Grigore & friends), şi cel teatralizat, cum propusese acum nişte ani buni PRO TV-ul serialul (tot eminescian) „Proezia” (păcat de lipsa de urmări a proiectului), sau cum există, de pildă, mai de curând, la Teatrul Luni, „Deformaţii” al lui Marcel Ţop. Spectacolul Monei Gavrilaş e pe undeva pe la mijloc şi poate, aşezându-se în timp, ar fi de dorit să se mai încarce în teatralitate.
Altfel, din proximitatea imediată a spectatorului, nelipsită de celebra pălărie dar nici, din când în când, de muzica lui Cohen, Diana Giubernea oficiază pe coordonatele canadianului a cărui existenţă este ea însăşi o ciudăţenie exemplară, între furtuna rock a anilor ’60, în care a fost o personalitate de prim rang, anii de călugărie ori cei din insula grecească Hydra, destinul de poet şi muzician ori cel de romancier de înaltă clasă (Dacă nu aţi citit încă „Frumoşii învinşi”, grăbiţi-vă s-o faceţi! Viaţa e mai săracă fără o asemenea carte). Merită reţinută (adunată din romanul „Joaca preferată” şi din „Nota către cititorul chinez” la ediţia în această limbă a poeziilor sale) definirea propriei investiţii poematice: „Poezia e un verdict, nu o ocupaţie. (…) Poemul e un lucru murdar, plin de sânge şi încins, care trebuie apucat mai întâi cu mâinile goale. (…) Culegerea aceasta ciudată de fraze muzicale, jazz, glume pop-art, kitsch religios şi rugăciuni înăbuşite.”
Drept pentru care scenariul asumat de Mona Gavrilaş şi Diana Giubernea trece prin destinul evreului bântuit de traumele teribile ale istoriei, bărbatului îndrăgostit, receptorului mistic al unei realităţi nu totdeauna pe măsura sa: „Sunt Vocea Suferinţei şi nu pot fi consolat. (…) Întrebaţi orice navetist avizat din metrou şi s-ar putea să mârâie dispreţuitor: Mda, acesta e gagiul care se fâţâie să fixeze un cadru, iar apoi îşi acoperă cu mâna lentila când declanşează aparatul.” Altfel spus: „Ai fost înmuiat în aerul planetei noastre, ai fost botezat în foc, rahat, istorie, iubire şi înfrângere. Memorează asta. Ea explică Regula de Aur.”
