Boxul nu ar trebui să fie un sport al laşilor, prefăcuţilor sau trişorilor. Dar câteodată parcă se lasă descris exact de adjectivele amintite. S-a întâmplat şi sâmbătă noapte când, din păcate pentru fanii genului, meciul Klitschko-Haye nu prea a reuşit să fie unul de box.
Fără să am pretenţii că sunt un specialist al acestui sport, pot să enumăr câteva argumente care să-mi sprijine afirmaţia de mai sus.
Primul: britanicul David Haye, provocator şi arogant până să intre în ring – a jignit familia lui Klitschko şi a întârziat începerea meciului cu aproape jumătate de oră pentru că nu s-a sinchisit să iasă la timp din vestiar – a devenit un saltimbanc o dată cu începerea întâlnirii. Reţeta sa preferată: a eschivat la nesfârşit, s-a aruncat haotic în corpul ucraineanului şi, aflat în dificultate, s-a trântit pur şi simplu în genunchi. Deşi înfrângerea lui era evidentă, Haye a ridicat mâna triumfal după ultimul gong. Apoi, în urma verdictului unanim al arbitrilor, a dat vina pe o accidentare la degetul mic de la piciorul drept.
Al doilea: Vladimir Klitschko a părut un uriaş adormit pe toată durata întâlnirii. A lansat prea puţine lovituri spre adversarul său şi a contracarat rarele şarje ale britanicului cu ţineri şi împingeri. Poate lucrul cel mai dezamăgitor: nu a forţat în nici un moment KO-ul pe care îl aşteptau suporterii săi.
Al treilea: televiziunea care a transmis întâlnirea în România, Pro TV, nu a ţinut cont de nevoia esenţială a telespectatorilor de a vedea reluări. În fiecare pauză dintre runde, Pro-ul a introdus până la refuz reclame. Când transmisiunea revenea, reluările oficiale deja trecuseră. N-am reuşit să număr mai mult de trei reluări în 12 runde.
După un asemenea meci, tind să-i dau dreptate fostului mare campion George Foreman, implicat, alături de alţi granzi precum Mike Tyson şi Lennox Lewis, în promovarea partidei. Întrebat înaintea întâlnirii cine va câştiga, Foreman a afirmat fără să ezite că învingătorul cert este oraşul-gazdă, Hamburg. Parcă bănuia ce avea să urmeze.