Am redescoperit-o după 1989 la fel de frumoasă, cu un chip căruia vârsta i-a adăugat mai multă expresivitate şi o sclipire fascinantă în privire. Am văzut-o în „Şefele”, pe scena Odeonului, în „Cheek to Cheek”, la Nottara, în „Capra sau cine-i Sylvia?” şi „Rabbit Hole”, la ACT.
Iar din toamnă o vom vedea şi pe scena Teatrului Metropolis. Roluri diferite, personalităţi diferite, dar aceeaşi actriţă fascinantă care intră atât de bine în pielea personajului încât mult timp o numeşti Erna, Sylvia etc. Ea este însă Emilia Dobrin, Miki pentru cei dragi.
Să începem cu începutul. Când ţi-ai dat seama că vrei să te faci actriţă?
Emilia Dobrin: Eu nu-mi doream să fac actorie. Cochetam cu ideea de drept sau filosofie. Numai că, în anul în care terminam eu liceul, s-a desfiinţat Facultatea de filosofie. Şi tatăl meu m-a rugat să dau la teatru.
De fapt, părinţii mei ne-au condus, pe mine şi pe fratele meu, încă din copilărie către zona artistică. Fratele meu a făcut Conservatorul, eu am făcut o vreme şcoala de coregrafie, pe urmă am intrat la harpă la şcoala de muzică. Apoi, din considerente care ţineau de ce se întâmpla în acele vremuri, a trebuit să renunţ. Cu două săptămâni înainte de examenele de admitere la facultate, un fost coleg de liceu, student la regie la acel moment, mi-a dat nişte poezii, le-am învăţat şi am zis să încerc.
Dar eram destul de ţâfnoasă, nu eram deloc convinsă că vreau să fac asta. Am învăţat de la probă la probă, poeziile, apoi monologul şi toate celelalte. A fost o minune că am intrat într-un an în care pe şase locuri erau peste 300 de candidate!
Dacă ar fi să amintim numai piesele care se joacă în prezent, pot spune că ai creat personaje extrem de credibile, apreciate şi de critică şi de spectatori. Cum reuşeşti să faci credibil un rol?
E.D.: Dacă am reuşit sau nu să fac credibile rolurile pe care le interpretez, nu pot să spun eu… Cred că am urmat tot parcursul pe care-l face orice actor. Încerci să te împrieteneşti cu personajul.
Intuieşti ce vrea să spună, dar nu pricepi prea bine. Te ciondăneşti cu el. Se prea poate uneori să-l urăşti, dar până la urmă, cu toate simţurile ascuţite deschizi braţele, îl strângi la piept şi îi oferi iubirea ta. Trebuie să-l iubeşti.
Sigur că în tot acest parcurs contează şi gândul şi intuiţia. Am pigulit mult fiecare rol. Şi este foarte plăcut.
În „Rabbit Hole” joci alături de actori foarte tineri. Cum este să lucrezi cu noile generaţii de actori?
E.D.: Nu cred în războiul mediatizat dintre generaţii. Cred că este o falsă problemă. Ei au ce lua de la mine şi eu am ce lua de la ei. Îmi face bine, mai ales când şi ei îşi doresc şi sunt nişte oameni deschişi. Unii pun eticheta de la început.
Deh, altă generaţie! Altă generaţie înseamnă de fapt locul din care vii, în care te-ai format şi deci nu poţi da totul la o parte, ceva trebuie să existe care să-ţi fie de folos, făcând şi construind ceea ce eşti tu, în timpul acesta. Iar eu încerc să fiu în timpul lor. Îmi face bine. Şi am avut noroc să mă întâlnesc cu actori pentru care această meserie e mai importantă decât sloganurile vehiculate (în discursuri).
Dacă un tânăr actor te-ar întreba cum este drumul pe care urmează să-l parcurgă, ce i-ai spune?
E.D.: Mi-e greu să dau sfaturi. Dar dacă sunt atenţi, înţeleg că fiecare zi pe care o petrec în meserie nu trebuie să treacă fără un adaos. Asta însemnând că, luând-o cu abc-ul, vreau să rostesc astfel încât să priceapă cel de alături, vreau să gândesc ceea ce spun, vreau să joc un personaj şi să nu mă joc pe mine.
Cum ai primit rolul din „Rabbit Hole”, o piesă ce pare la o primă vedere o melodramă?
E.D.: Întâi şi-ntâi ne-am întâlnit şi am discutat povestea şi m-am minunat că la tinereţea lor vor să atace un subiect atât de greu, dramatic, acum, când se caută partea comercială. Nu că ar fi rău, dar de multe ori atunci când mizezi foarte mult pe partea comercială se pierde valoarea produsului cultural.
Este foarte greu să le alături. Citind piesa mi-am dat seama că pot să lucrez acest rol împreună cu ei. Cel mai tare m-am temut să nu cad în zona melodramatică. Deşi piesa este melo doar la o primă citire… În film, care a fost făcut după piesă şi care nu mi-a plăcut foarte mult, rolul mamei este puţin eludat. Am încercat să dau tărie personajului şi, dacă am reuşit, e bine…
Ţi s-a întâmplat să fii pe scenă cu un partener care nu-ţi plăcea?
E.D.: S-a întâmplat să am, aproape că nici nu-mi mai aduc aminte. Mi s-a întâmplat să am parteneri nu neapărat care să nu-mi placă, dar la care nu-mi plăcea modul de abordare a personajului.
Eu, însă, fiind atât de tipicară şi creându-mi rolul pe nişte memorii pe care mi le stabilesc şi mi le fixez pentru fiecare moment ce alcătuieşte personajul, atunci mă ţin de acest lucru şi nu alunec.
Există teatru experimental, teatru clasic, există tot felul de discuţii despre ce aşteaptă publicul de la un spectacol de teatru. Tu ce crezi, ce vrea spectatorul?
E.D.: Aceste discuţii au existat dintotdeauna. Doar termenii, cuvintele au fost altele. Nu este o noutate povestea cu forme noi în teatru.
Publicul vine la teatru pentru că are nevoie de această comuniune. Eu îi spun lui ceva despre o parte de viaţă. E ca şi cum aş avea un dialog cu spectatorul. Şi el cu noi. Cred că este foarte important pentru spectator ca acest lucru să nu fie fals, să fie cât se poate de adevărat.
Din păcate, aici trebuie avut grijă. Cu cât îi dăm mai multe lucruri proaste şi fără valoare cu atât el va scădea în această conversaţie. Conversaţia între spectator şi actor, între spectacol şi spectator coboară, coboară şi pretenţiile se îngustează. Publicul nu este prost. Publicul, chiar dacă nu înţelege tot ce-i spun eu, dându-i un lucru mai special, ceva în el se produce. A doua oară va înţelege ceva mai mult şi a treia oară îmi va răspunde.
Simţi din reacţia de moment a spectatorului când ceva nu iese bine?
E.D.: Da, simt, pentru că eu sunt cea care transmit lucrul acesta, deci publicul înţelege exact că ceva nu este în regulă cu mine. Simt când spectatorul percepe că dialogul nostru este tulbure.
Cu efort de concentrare poţi recâştiga comunicarea cu publicul. Dacă simt că un anume moment din piesă nu a fost în regulă, câştig pe parcurs pentru că mă concentrez foarte tare să empatizez cu spectatorul.
Cum este să joci pe o scenă ca cea de la Teatrul ACT, unde spectatorul îţi suflă în ceafă? Nu este mai dificil?
E.D.: Da, se spune că este mai dificil. Unii sunt înspăimântaţi când trebuie să joace pe o astfel de scenă, dar eu spun că nu există minune mai mare. Pentru mine este idealul. Îmi vine foarte greu să joc pe o scenă italiană. Mi se pare un triplu efort.
Îmi place foarte mult scena de la Teatrul ACT. Dacă în timpul spectacolului privesc în ochii spectatorului, la sfârşit, când se aplaudă, le văd întreaga figură şi, când văd bucurie pe această figură, mă bucur şi eu, fireşte, că ceea ce le-a spus personajul meu nu a fost în zadar.
Nu mi-e teamă nici atunci când în timpul reprezentaţiei un spectator se foieşte. Nu, pentru că şi atunci el comunică cu mine, în felul său. Pe acest tip de scenă spectatorul îţi vede fiecare clipire, fiecare suflu.
Ce s-a schimbat în abordarea rolurilor odată cu înaintarea în vârstă?
E.D.: Nu am avut niciodată vreun chin legat de vârstă. Dimpotrivă. Ba da, un chin este. Îmi doream de foarte multă vreme să mă eliberez de obligaţiile „posibile” ale unei anumite vârste şi pentru mine schimbarea tipului de personaje a fost o eliberare.
Este adevărat că şi forma asta de teatru alternativ m-a ajutat foarte tare. Pasul şi momentul în care am început să spun ce doream să spun din mine de multă vreme a fost spectacolul lui Radu Afrim „Cheek to cheek” de la Teatrul Nottara.
Fiecare vârstă are energia ei. La vârsta mea, energia fizică mai dispare, dar cea interioară creşte.
Un personaj poate fi acelaşi de la un spectacol la altul?
E.D.: Tocmai asta este bătălia cu tine: să păstrezi personajul. Experienţa cea mai dură a fost la Avignon, unde timp de aproape o lună am jucat seară de seară acelaşi spectacol. Şi asta este o probă de foc.
În străinătate se joacă un spectacol o perioadă mai lungă de timp, apoi un altul, nu este ca la noi, azi o piesă, poimâine alta. Să joci seară de seară acelaşi lucru este greu. Imaginează-ţi ce înseamnă pentru un om să-şi comprime viaţa în 20 de zile!
Instinctul face, desigur, nişte declicuri de apărare. Deşi, la un moment dat, după al zecelea sau al doisprezecelea spectacol am simţit că intru în condiţia de război, atunci când îţi spui că trebuie să rezişti. Şi atunci capeţi putere.
Ai avut vreun rol pe care ţi l-ai dorit, dar nu l-ai jucat până acum?
E.D.: Nu. S-ar putea ca acest lucru să fie un defect. Ştiu eu? Dar cred că astfel mi-am păstrat un soi de libertate, nu m-am încrâncenat. În general, citesc, cum spun eu, numai piesele în care ştiu sigur că joc!
Ce apreciezi la cei din jurul tău?
E.D.: Puterea de dăruire, de înţelegere, de loialitate, indiferent de momentele grele care se petrec. Pentru că în orice relaţie, prietenie intervin mici alunecări, patinaje, cutremure. Dacă ai forţa să treci peste astea, înseamnă că legătura funcţionează.
Luaţi de hârşâoala asta stupidă prietenii uită de bucuriile pe care le-au avut împreună şi nu le mai caută. Şi în viaţa mea asist la acest lucru. Şi eu rămân cu un regret continuu că marii mei prieteni – Gina Patrichi şi Alexandru Tatos – nu mai sunt, alţii sunt plecaţi, iar cei de aici sunt intraţi în acest angrenaj, necesar, desigur, dar este păcat să nu vezi lumina zilei, să nu te bucuri de ea…
Ce faci în timpul liber?
E.D.: Ştim cu toţii că s-a scurtat timpul. Nici nu realizez când s-a făcut târziu în noapte.
Ce-şi doreşte Emilia Dobrin?
E.D.: Zile frumoase.
#1./ Când ai considerat că trebuie să faci compromisuri în viaţă?
Când iubeşti foarte tare ceva.
#2./ Un defect al tău?
Am aşa de multe defecte… Sunt tipicară. Ştiu că este un defect şi că poate fi foarte deranjant pentru cei din jurul meu. Dar sunt tipicară cu credinţă… Nu sunt tipicară ca să frec pe cineva. Sunt idealistă, sunt romantică, şi atunci sunt şi tipicară.
#3./ Spune-mi două-trei lucruri în care crezi.
Cred în iubire. Şi absolut orice s-ar întâmpla şi în orice situaţie, acesta este singurul lucru care te poate salva. Cred în loialitate şi în faptul că asta ne-ar ajuta foarte mult. Şi mai cred în ziua care a trecut.
#4./ Ce te sperie? Ce te face fericită?
Sunt fricoasă de felul meu. Cel mai tare mă sperie răutatea oamenilor, mai ales cea intenţionată. Ce mă face fericită? Nevoia oricui de mine. Chiar dacă asta poate fi agasant uneori.
#5./ Ce deteşti?
Detest tv-ul. Nu-l mai deschid de un an.
