Modificări legislative discutate în prezent privitoare la confiscarea extinsă a averilor sau la impozitarea veniturilor ilicite cu 16% ne duc cu gândul la prevederile legii 18 din 1968. Trucurile de acum, adică declararea insolvenţei sau trecerea bunurilor pe numele apropiaţilor atunci nu funcţionau. Dacă Fiscul propune acum o rată de impozitare de 16% anterior anilor ’90, rata impozitării era de 80%.
Prezumţia caracterului licit al averii
Această prezumţie lipsea din vechea constituţiei a României din 1965. „Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile şi economiile provenite din muncă, casă de locuit, gospodăria de pe lânga ea şi terenul pe care ele se află, precum si bunurile de uz si confort personal”, spunea legea fundamentală a acelor ani. Comunistă sau nu, este cert că prezumţia referitoare la caracterul licit al averilor lipseşte şi din Constituţia unor democraţii importante. „Proprietatea şi dreptul la moştenire sunt garantate. Conţinutul şi limitele sunt stabilite de lege. Proprietatea presupune obligaţii. Ea trebuie să servească binelui public”: atât se mărgineşte să precizeze Constituţia Germaniei.
Cum funcţiona vechea lege?
Practic vechea lege nu prevedea în primul rând confiscarea bunurilor cu impozitarea celor obţinute ilicit cu 80%. Cum majoritatea celor găsiţi vinovaţi nu avea de unde să plătească un impozit atât de mare se ajunge la confiscarea unor bunuri în echivalentul impozitului datorat.
Verificările priveau bunurilor celui cercetat, obţinute după 1962, dar şi pe cele înstrăinate de acesta sub orice formă (adică ceea ce se doreşte acum prin confiscarea extinsă). Persoana cercetată avea „obligaţia de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite”. Controlul se demara în trei situaţii: în cazul în care comisiile specializate la nivel de judeţ primeau sesizări scrise şi semnate, la cererea persoanei verificate, la sesizarea organelor financiare, penale sau a instanţelor de judecată. Afirmaţiile calomnioase privitoare la dobândirea ilicită a bunurilor de către alţii erau condamnate prin lege.
In realitate cele mai multe cercetări porneau nu în urma delaţiunii ci ca efect colateral al cercetărilor penale, spune Emil Olaru, fost procuror-şef în judeţul Neamţ, membru în comisii însărcinate cu aplicarea legii. „Spre exemplu erau procese penale de delapidare împotriva unor gestionari. Atunci comisia cerea şi verificări pe legea 18”, spune el. „Se mai supăra partidul pe câte un director şi atunci cerea administraţiei financiare să se autosesizeze”, este un alt caz pe care fostul procuror şi-l aminteşte.
Ca să scape verificaţii declarau că nu au avut cheltuieli cu asigurarea hranei, truc ce a funcţionat până când s-a impus ca în cazul verificărilor să se ia în calcul o sumă minimă pentru alimente, rezultată din aplicarea principiilor alimentaţiei raţionale, spune fostul procuror.
Comisia care primea sesizările funcţiona pe lângă Tribunalul Judeţean şi includea pe vicpreşedintele acestuia, pe pocurorul şef adjunct al judeţului, directorul admnistraţiei financiare şi un deputat în Conisliul Judeţean. Dacă sesizarea se confirma cel învinuit avea la dispoziţie 10 zile pentru a venit cu toate actele justificative. Numărul celor cercetaţi nu era foarte mare însă în Neamţ. „A fost un vârf în anii 78-79, vreo 49 de locuinţe confiscate, însă în rest erau în medie 20 de cazuri pe an. In urma cercetărilor comisiei doar în 2-3 cazuri pe an se ajungea la confiscare. Persoanele ce se considerau nedreptăţite se adresau Tribunalului Suprem şi de cele mai multe ori măsura era anulată, deoarece se refăceau expertizele privitoare la valoarea bunurilor” îşi aminteşte el. Procurorul spune că practic măsura confiscării nu se aplica decâ dacă suma nejustificată depăşea 40.000 lei.
Funcţionau atunci trucurile de acum?
Absenţa veniturilor sau bunurilor personale şi trecerea acestora pe numele rudelor nu aveau şanse de reuşită, conform prevederilor legale de atunci. Procedura continua şi împotriva moştenitorilor, în termen de 3 ani de la data deschiderii succesiunii şi doar în limita bunurilor dobândite. Erau indisponibilizate pe parcursul cercetărilor nu numai bunurile persoanei în cauză ci şi cele ale celorlalte persoane din gospodărie. Dacă persoana în cauză nu avea nici bunuri şi nici bani ca să îşi plătească impozitul de 80% atunci administraţia financiară cerea în justiţie anularea actelor prin care acesta îşi înstrăinase bunurile.
