Sub titulatura „Istoria României prin concepte”, istoricii Victor Neumannn şi Armin Heinen adună mai multe texte privind modul prin care istoriografia românească poate îmbrăca hainele noi ale curentului demitizării istoriei naţionale.
Plecând de la probleme de semantică istorică, trecând prin istoria românească a unor concepte precum patriotism, liberalism, democraţie, progres sau proprietate, volumul, destul de generos ca dimensiuni, se termină cu un capitol despre cenzură, manipulare şi libertate de expresie. Zona interesului este susţinută în această carte şi de unele aprecieri oarecum stranii, de exemplu viitorul unor termeni precum „geniu”, „eternitate” şi „Satana”, care, în opinia autorilor, vor trebui excluşi din limbajul istoriografiei.
Rescrierea trecutului, obligatorie
Volumul de filozofie a istoriei, apărut recent la Editura Polirom, este definit de la început drept un proiect în cadrul curentului modern al demitizării istoriei de tip romantic: „Rescrierea istoriei României devine obligatorie. (…) Demitizarea face posibilă înţelegerea mai obiectivă a trecutului”.
Acest proiect s-a născut în urma primei conferinţe internaţionale dedicată istoriei conceptelor fundamentale din limbajele social-politice româneşti, organizată în 2009 la Timişoara. Au participat profesori şi cercetători din mai multe universităţi din Germania, SUA, Franţa, Olanda, Ungaria şi România, iar rezultatele conferinţei au fost cuprinse în acest volum. Deşi sunt diferenţe în prelucrarea informaţiei, autorii şi-au concentrat atenţia asupra istoriei României, sugerând puncte de vedere alternative dar şi aspecte neglijate până acum de istorici. Pe lângă cei doi editori, istoricii Victor Neumann (Timişoara) şi Armin Heinen (Aachen), mai apar profesorii Klaus Bochmann (Leipzig), Alexandre Escudier (Paris), Angela Harre (Frankfurt/Oder), Balazs Trencseny (Budapestea), Bogdan Murgescu (Bucureşti) etc.
Cine suntem noi şi cine sunteţi voi
Pornind de la originea acestui tip de gândire, respectiv acela că: „Francmasoneria stimula şi ocrotea creaţiile intelectuale, formând marile interogaţii ale timpului, contribuind la geneza gândirii critic-raţionale bazate pe ştiinţe şi la emaniciparea de sub servituţiile medievale”, autorii continuă cu o critică la actualele unelte de lucru ale istoricilor români, care nu au renunţat încă la inflexiunile emoţionale ale discursului ştiinţific. Se subliniază: „Continuitatea viziunii romantice asupra istoriei româneşti, una ce se opune analizei critice, înnoirii metodologice şi progresului conceptual, rupturii cu structura de gândire a trecutului şi promovării normelor occidentale”. Se dă drept exemplu negativ Alex Stoenescu, cu lucrările sale despre Revoluţia din 1989.
Cercetătorii sunt atenţionaţi şi asupra unor capcane: „Nu întotdeauna documentele sunt credibile, respectiv, nu întotdeauna îndreptăţesc descrierea trecutului”. Nu se precizează, însă, care documente ar putea fi credibile, care sunt elementele de credibilitate şi cine stabileşte acest lucru.
În unele pagini cititorul ar putea deveni suspicios, poate pe nedrept, imaginaţia alunecând spre doctrina „omului nou”, de care românii abia au scăpat în 1989, atunci când se precizează că unul din scopurile acestor studii ar fi „reconstrucţia intelectuală a cetăţeanului”.
Într-un alt pasaj se vorbeşte despre capcanele unor termeni: „Cât despre istorie ca reper cultural fundamental în formarea individului, ea trebuie să părăsească terenul accidentat sugerat de noţiuni ambigue, încărcate de mesaje profund partizane precum destin, geniu, eternitate, Satana (…)”. Desigur, apare în mod natural întrebarea: cu cine ar putea fi partizane cuvintele destin, geniu, eternitate, Satana?
Victor Neumann explică, uşor suprarealist, de ce trebuie să evităm aceşti termeni: „De ce? Pentru ca să evite manipularea de genul celor aparţinând dictatorilor” – şi sunt citaţi aici Hitler şi Ion Antonescu.
În nevoia de a explica faptul că eliminarea emoţionalului din ştiinţa istoriei are drept scop stoparea oricăror forme conflictuale, iar „noua istoriografie percepe transformarea ca pe un fapt extrem de complex, unde se întâlnesc trecutul, prezentul şi viitorul”, discursul derapează în formulări de genul: „În mai multe dintre statele Europei Centrale şi de Sud-Est limbajele continuă să fie infestate de moştenirile regimurilor totalitare”. Sau: „Ce vrea să sugereze ori să reglementeze perechea noţională noi-voi? Pe cine reprezintă noi şi pe cine voi?”
„Ar trebui să se renunţe la termeni precum „
Volumul conţine şi fraze de la care autorii ar fi putut, totuşi, să se abţină: „Ar trebui să se renunţe la termeni ca , , , iar în locul acestora să se utilizeze conceptele de drept şi de ordine: , , , etc.”. Termenii propuşi pentru rescrierea istoriei sunt cumva exageraţi, vorbindu-se despre rescrierea istoriei României. Dacă din această propoziţie scoatem cuvântul „România” construcţia nu mai are sens: nu se pote studia istoria României fără a folosi cuvântul România?
Mai aflăm că: „România este un stat format din regiuni complet diferite care aparţineau fiecare sferei de influenţă al mai multor imperii”, că „În perioada interbelică România era mult în urma Occidentului din punctul de vedere al dezvoltării şi al omogenităţii etnice a populaţiei” şi că „Istoria conceptuală ne va aduce aminte că noţiunile şi utilizarea lor sunt mai importante pentru politică decât toate celelalte arme”. Nu se spune cine va folosi armele (care sunt evident ale manipulării, fie ea chiar şi pozitivă) şi împotriva cui.
România, ţară divizată între tineri şi bătrâni
Aşa cum precizează prof. Armin Heinen, Bucureştiul în perioada comunistă nu a cunoscut o mişcare de desidenţă asemănătoare celor din Cehoslovacia sau Polonia. Regimul era pre autoritar, iar sărăcia tradiţiilor liberale „nu îndemna deloc la rezistenţă, iar moştenirea culturală sugera intelectualilor forme de reacţie contradictorii”. Se recunoştea deficitul de dezvoltare, însă se încerca să se demonstreze că România avea potenţialul necesar pentru a întrece celalalte naţiuni.
După Revoluţie, istoricul crede că România devenit o ţară divizată între „tineri” şi „bătrâni”, între oraş şi sat, „între elitele duplicitare şi adepţii frustrate ai unei revoluţii pierdute. În realitatea constitutional, statului îi mai lipseşte încă acea separare elaborată a puterii aşa cum este ea cunoscută în Europa modernă (…) Puterea politică şi cea economică sunt în mare parte congruente…”.
