Gheorghe Popescu este diplomat de carieră, absolvent al ASE şi are un doctorat în economie mondială. După ce a terminat facultatea s-a făcut ziarist în domeniul economiei şi relaţiilor comerciale externe, preocupare care l-a apropiat mult de diplomaţie.
„Este incredibil cât de mult te apropie ziaristică de diplomaţie!”, afirmă fostul ambasador. După evenimentele din decembrie 1989 a fost numit ambasador, atât de primul cât şi de al doilea preşedinte, mai întâi în Zimbabwe şi apoi în Israel (1997 – 2000).
Gheorghe Popescu mărturiseşte că înainte de ‘89 nu ar fi avut nicio şansă să primească o astfel de funcţie, pentru că doar cu puţine excepţii erau numiţi ambasadori diplomaţi de carieră. Într-un interviu acordat în exclusivitate romanialibera.ro, dl. Popescu ne-a explicat cum vede noile ecuaţii geopolitice din Orientul Mijlociu.
Cum au fost relaţiile României cu Israelul de-a lungul timpului, dar şi cu celelalte state arabe vecine?
Gheorghe Popescu: Au fost mai multe momente distincte în acţiunea diplomatică a României. După crearea statului Israel, România a urmat politica impusă de U.R.S.S. şi de celelalte ţări socialiste membre ale Tratatului de la Varşovia faţă de conflictele din 1948 şi 1956.
După războiul de 6 zile din 1967, a adoptat o poziţie proprie, constructivă, care corespundea intereselor sale politice şi economice. Moscova şi ţările arabe, la început, nu au apreciat faptul că România a fost singură ţară socialistă care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul.
În scurt timp, ca urmare a demersurilor diplomatice şi explicării argumentate a avantajelor existenţei unor relaţii normale cu ambele părţi, ţările arabe au apreciat (U.R.S.S. nu !) acţiunile diplomatice întreprinse de România pentru iniţierea dialogului, vizând diminuarea tensiunilor din zonă, apropierea poziţiilor părţilor beligerante şi pregătirea convorbirilor de pace arabo – israeliene.
După 1973, Bucureştiul a iniţiat un intens dialog româno-arab şi româno-israelian la nivel înalt şi al miniştrilor de extrne (între aceştia un rol important revenind miniştrilor George Macovescu şi Ştefan Andrei).
Bază acceptării poziţiei singulare a României a costituit-o Declaraţia Politică a României privind încetarea ostilităţilor dintre părţile aflate în conflict, retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate, întoarcerea refugiaţilor palestinieni şi soluţionarea problemei palestiniene, în conformitate cu interesele sale naţionale, precum şi recunoaşterea statului israelian. Acesta a fost considerată o condiţie esenţială necesară pregătirii şi începerii convorbirilor directe pentru reglementarea paşnică a diferendelor.
Se poate spune că, astfel, România a avut parte şi ea de Camp David-ul ei! Confirmarea a venit din partea diplomaţiei egiptene care, împreună cu cea romană, au organizat vizita la Bucureşti a preşedintelui Egiptului, Anwar Sadat. Acesta a venit special să aibă siguranţa că se poate deplasa la Ierusalim să vorbească în faţă Knesetului (parlamentul israelian) şi să semneze pacea. Asigurările primite din România au făcut posibilă semnarea Tratatului de Pace dintre Israel şi Egipt, urmat apoi şi de Iordania şi unele ţări din Golful Persic.
Din păcate, evenimentele au rămas îngheţate la acest nivel, majoritatea ţărilor arabe nerecunoscand Israelul şi având o influenţa crescândă în rândul palestinienilor, mai ales după moartea lui Yasser Arafat în 2004 (beneficiarul Premiului Nobel pentru Pace, alături de preşedintele egiptean şi primul ministru israelian).
Ce părere aveţi despre primăvară arabă şi cum credeţi că vor evolua lucrurile în perioada următoare?
G.P.: Evoluţiile recente din unele ţări arabe nu au nicio legătură cu situaţia încă instabilă dintre Israel, palestinieni şi unele ţări arabe. Îmi place să cred că sunt rezultatul nemulţumirilor interne decât al unor influenţe din afară spaţiului arab. Sper că nu se va face greşeala să fie comparate cu evoluţiile care au avut loc în ţările Europei Centrale şi de Răsărit în anii `80. Şi, mai ales, să nu se considere că democraţia occidentală poate fi aplicată peste noapte în ţările arabe care au adus Orientul Mijlociu în ..flăcări (cel puţin o parte din el!).
Aceste state au avut regimuri tradiţional autoritariste, dictatoriale chiar, dar ele nu sunt pregătite pentru un sistem pluripartit. Momentan se manifestă doar o opoziţie spontană, neorganizată, fără conducători recunoscuţi şi respectaţi. Cine va prelua conducerea, cât de mare va fi sprijinul de care se va bucură din partea compatrioţilor, ce orientare politică internă şi externă vor avea? Iată numai câteva întrebări esenţiale la care nimeni nu poate răspunde deocamdată. De aceea, o previziune lucidă, corectă a evoluţiilor viitoare va fi hazardată.
Cum credeţi că vor influenţa ele securitatea în regiune?
G.P.: Situaţia fluidă din ţările în care revoltele populare au loc are, desigur, că prima influenţă instalarea unei îngrijorări fireşti faţă de asigurarea stabilităţii şi securităţii în aceste state, dar şi la nivelul întregului Orient Mijlociu.
Un comentator al articolului precedent consideră că discutarea evoluţiilor trecute nu ar fi relevante pentru ceea ce se întâmplă acum. Greşit. Tot ceea ce se întâmplă în prezent are legătură directă cu evoluţiile interne şi externe din aceste state şi din întregul Orient Mijlociu. Datărită experienţei pe care o am ca diplomat, care a avut contacte cu omologii din ministerele arabe de externe, mă determină, în situaţia dată, să pot avea o apreciere rezervată faţă de modul şi direcţia în care va evolua securitatea în regiune
Îşi va reorienta Israelul politică externă, mai ales odată cu schimbările din Egipt şi Siria?
G.P.: Este evident că Israelul va fi consecvent şi va păstra relaţiile diplomatice cu Egiptul, dacă noua conducere nu va vrea o altă politică externă asemănătoare sau identică cu Iranul şi Arabia Saudită, care nu recunosc dreptul la existenţă a statului israelian. Pe de altă parte, depinde de Siria dacă un guvern mai democratic, cu sau fără actualul preşedinte, va adopta poziţia actuală a Egiptului şi Iordaniei de recunoaştere a Israelului. Va fi însă o situaţie mult mai complicată datorită revendicarilor siriene a înălţimilor Golan. Subiect asupra căruia apreciez că nici un guvern israelian nu va cedă.
Credeţi că ţările arabe ar putea întoarce spatele Uniunii Europene şi Statelor Unite?
G.P.: Cunoaşterea intereselor pe care ţările arabe le au pentru relaţiile cu ţările europene membre ale Uniunii Europene mă conduc la aprecierea că este foarte puţin probabil că acestora să li se „întoarcă spatele”. Este suficient să amintim divergenţele dintre ţările europene şi SUA, pe de o parte şi Iran pe de alta, pentru a vedea că interesele reciproce le ţin legate…deocamdată . În mod similar este de prevăzut să se menţină şi relaţiile cu SUA, mai ales că administraţia americană a dovedit clar simpatie pentru evoluţiile din „primavara araba”.
Cum explicaţi recentele întâlniri dintre premierul israelian Benjamin Netanyahu şi preşedintele american Barack Obama?
G.P.: Între Statele Unite există relaţii diplomatice speciale, SUA acordând de la crearea satatului Israel un intens sprijin diplomaitic, politic şi material. Recenta întâlnire dintre Benjamin Netanyahu se înscrie în cadrul agendei tradiţionale periodice de consultări politice asupra evoluţiilor din această zonă.
În acest moment, nu cred că s-a produs o modificare a poziţiei israeliene faţă de soluţionarea problemelor din Orientul Mijlociu şi, în special, faţă de pelestinieni. Până când rezultatele evoluţiilor din ţările arabe nu se vor contura clar, nu se va putea vorbi de schimbări majore de poziţii. De altfel, preşedintele Barack Obama a reiterat doar poziţia americană privind sprijinirea suveranităţii Israelului şi crearea statului palestinian, fără a se contura eventuale negocieri. La rândul sau, premierul israelian şi-a exprimat poziţia rigidă cunoscută, care nu lasă să se întrevadă progrese în viitorul apropiat.
Ce urmează pentru statul palestinian? Şi-ar putea declară vreodată independenţa?
G.P.: Autoritatea palestiniană, care, după cum se declară, reprezintă statul palestinian, este recunoscută la ONU şi de mai multe state, între care şi România, unde este reprezentată diplomatic la nivel de ambasadă. Deocamdată, din păcate, nu se întrevăd şanse care să aducă mai aproape viitorul dorit de palestinieni. Atâta vreme cât negocierile vor fi blocate în problemele teritoriale (Israelul nu concepe reîntoarcerea la graniţele din 1967!) şi ale acceptării rentoarcerii emigranţilor palestinieni (numărul lor şi etnia fiind aproape imposibil de stabilit), nu se va putea vorbi de independenţa reală a statului palestinian.
În ce condiţii s-ar putea ajunge la pace în Israel?
G.P.: Mai corect, pacea din zonă, între israelieni şi palestinieni. Acesta este obiectivul central. Da, poate să se ajungă la pace. O dovedeşte coexistenţă paşnică a celor trei religii în oraşul sfânt din Ierusalim şi, mai ales, procesul de pace încheiat de Egipt, Iordania şi Israel. După părerea mea ca diplomat, care a avut contacte diplomatice atât cu israelieni, cât şi cu arabi, pacea se va instaura numai atunci când ţările arabe vor recunoaşte dreptul Israelului la existenţă şi ambele părţi – palestinieni şi israelieni – îşi vor face concesii rezonabile, reciproc acceptate (inclusiv de statele arabe). Această va duce la crearea statului palestinian şi la o pace durabilă.
Cum apreciaţi politică externă a României postdecembrista, faţă de cea de dinainte de ‘89?
Nu aş dori să vorbesc pro domo, dar va trebui să mă refer la două perioade distincte: 1990 – 2004 şi 2005 până azi. Periodicizarea este generată de existenţa unor obiective majore clare a căror realizare a fost urmărită cu determinare.
În prima perioadă, în condiţile păstrării diplomaţilor de carieră care nu au avut „antecedente”, şi sub conducerea unor miniştri profesionişti a fost iniţiat un intens dialog şi demersuri argumentate solid pentru integrarea României în structurile politice, strategice, militare şi economice europene şi euro-atlantice, participarea activă la activităţile NATO (mai întâi în cadrul parteneriatului pentru pace şi apoi că membru), Uniunii Europene, OSCE, ONU.
De asemenea, s-au dezvoltat relaţiile cu celalte ţări ale lumii. Adevărul este că până în 2004 s-a realizat obiectivul major: încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană şi de acceptarea în NATO.
După 2004 a urmat doar semnarea documentelor de aderare. Din păcate, nu pot spune că politică externă a fost în perioadă a două la fel de activă. Au fost neglijate relaţiile cu numeroase state: din America Latină şi Asia. Îndeosebi raporturile cu China, o ţară care nutrea o reală prietenie faţă de România. De asemenea cu Rusia.
Ceea ce mi se pare de neînţeles este faptul că, în ultimii ani, până şi demersurile de politică externă, dialogul cu ţările U.E. a fost la cel mai scăzut nivel. După părerea mea asistăm la o politică de aşteptare (a ce ? nu se ştie), inactivă. Se simte un nivel lipsit de profesionalism. Îmi spun colegi din MAE că ar fi situaţii când vin persoane din afară ministerului şi se interesează doar ce formalităţi trebuie să facă pentru a plecă direct la post, fără a trece prin ministerul de externe şi a se pregăti. Dacă e aşa, este clar cam ce fel de profesionalism vor da dovadă!
După aderare aş fi vrut să asistăm în continuare la o politică demnă, de apărare a intereselor României şi poporului român. Din păcate, nu avem dovezi vizibile că este aşa. Probabil însă că aşa se vede politica din…jacuzzi!
