Peste un miliard de persoane din toată lumea trăiesc cu o formă sau alta de dizabilitate, atrage atenţia un studiu efectuat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Banca Mondială, potrivit npr.org.
Pentru o mai bună înţelegere a dimensiunii acestei probleme, cele două instituţii subliniază frecvenţa dizabilităţilor: una din fiecare şapte persoane din lume sau 15 la sută din populaţia totală a globului.
Ultima oară când OMS a efectuat un astfel de studiu, adică în 1970, prevalenţa dizabilităţilor era de 10 la sută.
Îmbătrânirea populaţiei, fenomen răspândit peste tot în lume, va face ca persoanele care trăiesc cu un handicap să se înmulţească.
Oricum, orice statistici pe care le-ar prezenta OMS nu ar putea fi decât aproximări bazate pe disponibilitatea şi capabilitatea statelor de a le pune la dispoziţie.
Ce sunt dizabilităţile?
Pentru ca definiţia „dizabilităţilor” să fie cât mai clară, realizatorii studiului au făcut următoarea precizare: persoanele la care se face referire au probleme cu văzul, auzul sau mersul, nu îşi pot aminti tot ce li se întâmplă, nu sunt capabili să se îngrijească singuri sau să comunice la standarde acceptate ca normale. Depresia este de asemenea considerată ca fiind un handicap, mai ales când afectează persoane sub 60 de ani.
De ce să ajutăm?
„Omenirea are o datorie morală să ajute persoanele cu dizabilităţi”, este îndemnul celebrului om de ştiinţă Stephen Hawking, cuprins în acest studiu. Hawking se deplasează doar într-un scaun cu rotile, nu se poate hrăni sau îmbrăca singur şi nu poate comunica fără un aparat special.
Conducătorul OMS, Margaret Chan, mai oferă un argument pentru nevoia de solidarizare cu persoanele aflate sub spectrul studiului citat: „Trebuie să ne gândim că aproape toţi dintre noi vom fi temporar sau permanent cu dizabilităţi într-un punct al vieţii noastre”.
De unde bani?
A ştii câţi oameni cu dizabilităţi există în lume nu ajută doar pentru statistici, ci îi poate sprijini direct pe cei aflaţi în astfel de situaţii. OMS se ghidează după numere şi procente când îşi demarează programe care să le facă viaţa mai uşoară.
Dacă intenţia există, măsurile concrete lipsesc în studiul OMS şi al Băncii Mondiale. Cele două instituţii nu răspund unei întrebări esenţiale: de unde ar veni banii pentru ajutarea oamenilor cu handicap?
