Sunt multe case în mediul rural, iar dintre acestea, cele tradiţionale îşi păstrează farmecul architectural, având şi valoare de locuire. De multe ori, însă, starea lor este precară, în special din cauza vechimii, necesitând reparaţii sau chiar renovări. În ce situaţii şi cum se pot realiza aceste lucrări?
Sunt multe clădiri tradiţionale cu o valoare istorică şi stilistică ridicată. În plus, prin conformaţie, dimensiuni, componente sunt uşor de adaptat necesităţilor actuale. Specialiştii recomandă ca reabilitarea să aibă la bază o soluţie de arhitectură adaptată cât mai bine caracteristicilor casei, utilizării de materiale optime ca raport preţ-calitate şi compatibile cu cele existente, altfel costurile putând să fie exorbitante.
O întrebare se pune pentru cei care doresc să-şi construiască o locuinţă în mediul rural: să meargă pe un proiect modern, tradiţional sau combinat? În această privinţă, specialiştii recomandă ca lucrurile să fie privite în context. În România există sate care nu mai conţin case tradiţionale, toate fiind reconstruite, amplificate, modernizate în fel şi chip, începând din anii comunismului. În acest caz, soluţia este o clădire modernă, adaptată, totuşi, sitului şi încercând să creeze coerenţă în aria sa de influenţă.
În cazul în care satul este un ansamblu coerent, cu numeroase case tradiţionale, unele cu mare valoare, este bine să se ţină cont de tradiţia locuirii din acel areal, chiar dacă se utilizează un limbaj modern, care înseamnă simplitate, sobrietate, forme elegante şi nu neapărat materiale moderne. Tradiţiile au fost, şi vor fi şi în viitor, un nesecat izvor de inspiraţie.
Funcţiuni vechi pentru noi necesităţi
Shutter Nord Transilvania Explicaţie: Case tradiţionale de munte din lemn, cu acoperiş înalt din şindrilă, porţi din lemn sculptate şi anexe gospodăreşti.
Casele tradiţionale sunt realizate în perfectă armonie cu natura, înglobând în structura lor materiale precum piatra, argila (cărămizi, ţiglă ceramică), lemnul. O trăsătură caracteristică a caselor vechi este volumetria generoasă a podului – care se constituia într-un spaţiu funcţional folosit pentru depozitare, precum şi anexele gospodăreşti – construcţii de asemenea generoase, care foloseau la depozitarea cerealelor şi nutreţului pe perioada rece. În condiţiile vieţii moderne deseori podurile au rămas părăsite, oferind acum soluţii pentru extinderea spaţiilor de locuit, în timp ce anexele gospodăreşti, cum sunt şurile, de exemplu, îşi pot schimba destinaţia iniţială şi se pot transforma chiar în spaţii de locuit. În ambele situaţii sunt necesare proiecte de arhitectură.
Din amenajarea mansardelor, precum şi a anexelor gospodăreşti pot rezulta interioare unice, personalizate în funcţie de arhitectura fiecărei case. Un pod poate deveni un loft foarte modern, iar dintr-o şură se poate amenaja o pensiune interesantă.
Elementele de lemn ale şarpantei sunt păstrate, reabilitate şi valorificate prin expunerea lor în incinta spaţiului de locuit. Acoperişul se dublează pe interior pentru o mai bună termo şi fono izolare, iar pereţii despărţitori din interior se pot realiza din materiale uşoare pentru a nu încărca în exces structura portantă a clădirii. În acest fel, funcţiuni vechi pot satisface necesităţi noi.
Cămin intim cu piese rare într-o şură bănăţeană
În apropierea Capitalei, dar departe de agitaţia urbană şi în plin cadru natural, te întâmpină o casă de tip cottage, din care nu putea lipsi şemineul şi, deci, hornul impresionant, care îi dă o personalitate specială. Interiorul rustic, datorat grinzilor de lemn la vedere, a fost cadrul ideal pentru o colecţie excepţională de piese rare şi decoraţiuni de artă. Este Muzeul memorial „Aurel şi Maria Avramescu“.
Casa academicianului Aurel Avramescu şi a soţiei sale, actualmente muzeul care le poartă numele, este situată în Otopeni, pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, la nr. 234 (pe strada Fermei). Uimirea te cuprinde când afli că locuinţa a fost construită dintr-o şură bănăţeană în anii 1962-1968, păstrându-se integral structura iniţială din lemn.
Păşind în interior, eşti impresionat să descoperi un cămin confortabil, în care se regăsesc decoraţiuni rare şi minunate. De asemenea, constaţi cu surprindere cum cultura, bunul-gust şi echilibrul pot da naştere unui decor în care piesele rare au un loc binevenit într-un cadru rustic.
Din vechi, un nou de excepţie
Un pod vechi a devenit o locuinţă modernă şi de lux care se bucură de superba privelişte a acoperişurilor din ţiglă ceramică din Sibiu.
Proprietarul îşi dorea o casă doar pentru el, însă nu una convenţională, ci mai degrabă o mansardă, plăcându-i întotdeauna senzaţia pe care o creează pereţii înclinaţi ai acestor spaţii, ferestrele tipice acestor construcţii, precum şi posibilitatea de a vedea peste acoperişurile caselor din jur.
Ţinând cont de aceste preferinţe, a cumpărat un pod vechi într-o clãdire medievală din centrul Sibiului. Aceasta are un farmec aparte atât datorită arhitecturii exterioare, cât şi parcului aflat în vecinătate. De proiect s-a ocupat arh. Cristina Neagu. Acoperişul înalt a permis gruparea ferestrelor astfel încât să permită pãtrunderea din abundenţă a luminii naturale.
Mansarda, luminoasă şi spaţioasã, a fost compartimentată în ideea unui apartament de două camere astfel încât aici să se simtă foarte confortabil un cuplu.
Livingul vast, inundat de lumina ce pãtrunde prin ferestrele Velux şi brăzdat de bârne îmbrăcate în lemn masiv, este spaţiul central al locuinţei, destinat atât primirii oaspeţilor, cât şi relaxării. Mobilierul a fost realizat la comandă, forma spaţiului nepermiţând achiziţionarea de mobilă gata făcutã, iar pereţii au fost vopsiţi în alb, pentru a accentua senzaţia de luminozitate. Bucătăria este separată de living şi de zona destinată servirii mesei printr-un stâlp de susţinere.
Dacă livingul constituie punctul de atracţie al apartamentului mansardat, dormitorul amenajat simplu emană un aer cald şi este ferit de priviri. Pare mai mare datorită uşilor dressingului, care au fost placate cu oglinzi.
Este recomandată reabilitarea caselor tradiţionale, inclusiv prin prisma criteriului economic
dr. arh. Teodor Octavian Gheorghiu,profesor universitar la Facultatea de Arhitectură din Timişoara
Materialele şi tehnologiile vechi au calitatea că s-au perfecţionat pe parcursul a mii de ani, adaptându-se impecabil condiţiilor de viaţă şi climatice. Sunt „ecologice“ – în sensul că utilizează materiale locale, înglobând mici consumuri energetice, sunt lesne reciclabile şi nu poluează mediul –, durabile, simple şi lesne de pus în operă. Cele noi au mereu nevoie de întreţinere, toate fiind mari consumatoare de energie, complicate, necesitând execuţii sofisticate.
Mai mult, să nu uităm că majoritatea materialelor de ultimă generaţie se supun regulilor „consumismului“: ieftin (aparent) şi perisabil, or, o casă trebuie să dureze cel puţin două generaţii şi să nu necesite o întreţinere permanentă.
De aceea sunt de preferat materialele tradiţionale (în măsura în care ele sunt accesibile), dar există o gamă de materiale moderne (metal, sticlă tratată, lemn lamelar, piatră artificială etc.) care merită să fie utilizate în finisajele exterioare şi, mai ales, interioare.
În cazul caselor bătrâneşti, în multe cazuri recomand reabilitarea, cu două condiţii, şi anume, ca beneficiarul să nu dorească realizarea unui imobil mult mai amplu decât cel existent (cu toate că şi în această situaţie există soluţii viabile de extindere, pornindu-se de la casa existentă) şi casa să nu fie într-un colaps total, ca urmare a unui cutremur sau inundaţie.
Reabilitarea implică în primul rând consolidarea, reparaţia capitală sau parţială, restaurarea, conversia sau reconversia funcţională, dotarea, eventual extinderea (inclusiv prin mansardare), demolarea unor anexe. Contrar părerilor unor „specialişti“ din domeniu (care au varii interese să prezinte lucrurile astfel) – cum că o reabilitare costă de câteva ori mai mult decât demolarea şi reconstrucţia –, susţin reabilitarea inclusiv prin prisma criteriului economic.
În funcţie de gradul de uzură pot exista elementele care merită să fie reparate şi preluate. Trebuie să se pornească de la structură, unde este necesară o colaborare cu structurişti de foarte bună calitate şi capabili de a aprecia just calitatea structurii vechi, precum şi de a opera prin metode optime de consolidare (în ultimul timp, de pildă, cu metal sau cu cămăşuieli subţiri de tip „Sica“).
Urmează planşeele din lemn care nu trebuie înlocuite cu cele din B.A., ci, dacă este cazul, doar consolidate cu elemente uşoare, metalice, apoi zidăriile de compartimentare, finisajele exterioare care, indiferent dacă sunt menţinute cele vechi sau se înlocuiesc cu unele noi, trebuie să permită respiraţia casei.
Sunt interzise tencuielile cu ciment, placarea cu polistiren, geamul termopan (ambele inutile şi periculoase la o casă veche), zugrăvelile impermeabile, placările ceramice.
Prima experienţă personală a fost reabilitarea şi mansardarea propriului apartament de la etajul unei clădiri istorice din Arad (sec. XIX, realizată din cărămidă arsă şi nearsă şi cu planşee din lemn), în anii 1996-1997. Şantierul a durat circa 10 luni, iar costurile au reprezentat aproximativ 30-35% din cele ale edificării unei case noi (fără costurile demolării).
Un bilanţ şi mai bun am obţinut în 2009, la reabiltarea unei case de secol XIX din satul Cladova, de lângă Lipova. Şantierul de consolidare şi reabilitare parţială a durat practic o lună (de iarnă!), s-a realizat cu două persoane şi a însemnat: demontarea şi reconstrucţia şarpantei, cu exact aceleaşi elemente, cu excepţia şipcilor (căpriorii, din stejar, rezistaseră intemperiilor de pe parcursul a circa 10 ani, la fel ca învelitoarea din ţiglă-solz, care a trebuit doar periată), refacerea prispei, consolidarea zidurilor din lemn, tâmplărie nouă, refacerea tencuielii de lut interioare şi exterioare. Costul manoperei şi al materialelor noi (75 euro/mp.), au reprezentat aproximativ 25% din costurile momentului pentru o casă de acelaşi gabarit.
