Unul dintre cei mai galonaţi gimnaşti români, Marius Urzică, unicat în istoria sportului românesc prin faptul că a cucerit un titlu mondial cu coloana vertebrală fisurată, face parte în prezent din colectivul tehnic al echipei reprezentative masculine de gimnastică de seniori a României.
Component al generaţiei de aur a gimnasticii masculine româneşti, Marius Urzică a adunat în cei 24 de ani de carieră ca sportiv nu mai puţin de nouă medalii la aparatul său favorit, calul cu mânere, şi două împreună cu echipa.
Primele trofee importante le-a cucerit în 1994. Mai întâi a urcat pe prima treaptă a podiumului la Europenele de la Praga, pentru ca după numai câteva luni să reediteze performanţa la Mondialele de la Brisbane (Australia). La Jocurile Olimpice de la Atlanta, din 1996, a cucerit argintul şi tot argint şi-a adjudecat şi la Mondialele din 1999 de la Tianjnin, din China.
Marius Urzică şi-a văzut visul cu ochii la JO de la Sydney, unde a cucerit titlul olimpic în premieră pentru gimnastica masculină românească, şi a rămas lider mondial în 2001 şi 2002.
În 2003 a urcat împreună cu echipa masculină a României pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la Campionatele Europene de la Ljubljana (Slovenia), iar anul următor, la JO de la Atena, a urcat de două ori pe podium, o dată pe cea de-a treia treaptă cu echipa, iar apoi pe a doua, la cal cu mânere. Marius Urzică a ieşit în evidenţă nu numai prin talent şi performanţe, ci şi prin tăria de caracter şi ambiţia incredibilă de a fi campion cu orice preţ. Chiar cu preţul sănătăţii, pentru că este printre puţinii foşti sportivi care a concurat pe propria răspundere cu coloana vertebrală fisurată. Senzaţional este că a şi reuşit să-şi transforme visele în realitate.
Într-o perioadă în care se vehiculau afirmaţii de genul „gimnastica te schilodeşte”, Marius Urzică strângea din dinţi şi cucerea medalie după medalie, în ciuda problemelor grave pe care le avea la coloana vertebrală. În condiţiile în care puteai paraliza oricând, de ce ai continuat să-ţi rişti sănătatea?
Într-adevăr, m-am numărat printre ghinioniştii care au avut probleme de sănătate, dar mi-am dorit enorm să ajung campion. În 1994 am cucerit primul titlu mondial şi de atunci nu m-am gândit decât să ies campion olimpic. Din păcate, în 1995 am suferit prima accidentare la spate, în timpul unui antrenament. Am zburat de la bară şi m-am ales cu două apofize fisurate şi coloana torsionată. Cu toate acestea, la Atlanta, la Jocurile Olimpice, am cucerit argintul. Mi-am zis că se poate mai mult şi am perseverat. Apoi, la Cupa Americii, am suferit o ruptură de bicepşi, iar în 1998 mi s-a spus că am coloana fracturată. Am stat trei săptămâni la tratament în Germania, după care am revenit acasă, unde am urmat alte terapii extrem de dure. Toţi ziceau că este imposibil să mai continui sportul de performanţă, dar mi-am revenit. La Mondialele de la Tianjin am concurat pe semnătură, cu dureri groaznice la spate şi infiltraţii, dar am fost câine cu mine însămi şi am reuşit să urc pe treapta a doua a podiumului.
După câte ai avut de suferit din cauza gimnasticii, ţi-ai lăsa băieţii să facă gimastică de performanţă?
Sigur că da. Chiar mi-aş dori acest lucru. Din păcate pentru băiatul cel mare, care va împlini 11 ani anul acesta, este târziu pentru performanţă, cu toate că ar fi avut aptitudini. El a crescut la Năsăud, unde nu avea o sală unde să se antreneze, cea mai apropiată fiind la Bistriţa la aproximativ 25 de kilometri. Mi-am dat seama că are înclinaţii pentru gimnastică, când l-am văzut cum se mişcă în sala de antrenament, când vine la Bucureşti. Face tot felul de salturi şi exerciţii destul de grele, dar nu mai poate fi vorba de performanţă. Poate cel mic, care va împlini două luni în câteva zile, va fi la fel de abil când va creşte mare şi va fi atras de gimnastică. Oricum, mi-aş dori să facă orice sport, pentru că te dezvoltă mult mai frumos din toate punctele de vedere.
Tu cum ai început să faci gimnastică de performanţă?
A fost meritul părinţilor mei, pentru că un copil nu poate lua o astfel de decizie de capul lui. Atât mama, cât şi tata iubeau sportul, mai ales tata, care a făcut lupte şi a ridicat greutăţi, la nivel de amatori. Aveam 6 ani când ai mei m-au dus prima dată la gimnastică la CSS Gheorghieni, primul meu antrenor fiind Iosif Frencz. Mie mi-ar fi plăcut şi hocheiul pe gheaţă, pentru că patinam foarte bine şi, cam în aceeaşi perioadă, mă remarcaseră şi antrenorii de la hochei. Jucam prinsea pe gheaţă şi la un moment dat a venit unul dintre profesori la mine.
Iniţial am crezut că vrea să mă certe pentru că nu prea era permis ceea ce făceam, dar în loc de urecheală mi-a propus să vin la antrenamentele de hochei pe gheaţă. Am şi mers la câteva, că îmi era ruşine să spun că sunt la gimnastică, dar până la urmă am renunţat la hochei. Cred că eram prea mic şi aş fi riscat să mă confund cu pucul. Lăsând gluma la o parte, trebuie să spun că atât antrenorii, cât şi părinţii m-au încurajat să rămân la gimnastică pentru că progresele faţă de alţii erau extrem de vizibile. Încercam să-i imit pe cei mai mari şi îmi reuşea foarte bine totul de la primele încercări.
Când ai renunţat la activitatea competiţională ai vrut mai întâi să fii preşedintele federaţiei, iar apoi să vii antrenor la naţionala de seniori. Ai ajuns la naţionala mare abia acum şi într-un fel eşti subalternul fostului tău coechipier Ioan Suciu. Te simţi puţin frustrat?
A fost o încercare să devin preşedinte, pentru aşa am simţit la vremea respectivă. Nu-mi pare însă rău că n-am reuşit să ajung în fruntea federaţiei. Apoi mi-am dorit să antrenez echipa mare, dar nu s-a putut. Am stat patru ani la Dinamo şi poate că a fost mai bine, pentru am căpătat experienţă. Este foarte dificil să lucrezi cu oameni. Cât despre colaborarea mea cu Ioan Suciu, nu se pune problema cine este şeful. Eu răspund de cal cu mânere şi paralele, iar scopul nostru este ca împreună să reuşim să formăm o echipă competitivă, care să se califice în primul rând la Jocurile Olimpice de la Londra de anul viitor.
Din punct de vedere financiar eşti mulţumit după atâţia ani de performanţă?
N-aş putea spune că sunt realizat financiar, pentru că în gimnastică premiile nu sunt foarte mari. Mi-am finalizat casa din Bucureşti, unde locuiesc de aproximativ trei ani, dar în continuare plătesc două credite la bancă. Sunt însă mulţumit cu ceea ce am.
Nu te-a bătut gândul să pleci în străinătate?
Ocazii au fost şi ar mai fi şi acum. Acum trei ani, de pildă, am fost la Rareş Orzaţă (n.r. -fost component al lotului masculin de gimnastică al României în prezent artist la Cirque du Soleil) şi am stat trei săptămâni. Cei de acolo îmi propuseseră să rămân, chiar dacă nu să urc pe scenă, măcar să îi ajut să adune talente.
Am considerat însă că e mai bine să mă întorc acasă. Salariul era de minimum 2.000 de euro, dar am refuzat. Momentan, mă concentrez pe pregătirea lotului, dar nu se ştie ce se va întâmpla în viitor.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Aş putea spune că anul 2000 a fost cel mai fericit din viaţa mea. La Jocurile Olimpice de la Sydney mi‑am îndeplinit visul şi am cucerit primul titlu olimpic din carieră, iar peste câteva luni de la această performanţă mi s-a născut primul băieţel.
Care este cel mai mare regret?
Nici nu ştiu. Nu cred că am vreun regret. Poate că aş fi putut face mai mult decât am făcut. Dacă ar fi să o iau de la început, aş face acelaşi lucru, dar mai cu atenţie, mai bine şi poate n-aş mai greşi cum am făcut-o, de pildă, la Campionatele Mondiale de la Melbourne, ultima competiţie la care am participat. Atunci am ratat la cal cu mânere. Am căzut la coborâre.
O dorinţă încă nerealizată?
În mare am realizat ce mi-am dorit ca sportiv. M-am bătut şi am obţinut. Acum mi-aş dori o medalie la Jocurile Olimpice ca antrenor.
De ce te temi cel mai mult în viaţă?
Sincer, de nimic. Dacă e sănătate, orice altceva putem să peticim, pentru că viaţa este un ansamblu de urcuşuri şi coborâşuri.
Ce ai lua pe o insulă pustie?
Cum nu-mi place să fiu singur, cu siguranţă că n-aş pleca fără soţie şi cei doi copii ai mei. Şi poate aş lua şi un cal cu mânere, să mai exersez din când în când.
Care este ultima carte pe care ai citit-o?
În ultima vreme citesc mai mult ziare, pentru că nu am timp de altceva. Petrec mult cu băieţelul meu cel mic. Cu regret trebuie să recunosc că ultima carte am citit-o acum vreun an, doi.
Cine ţi-a fost model în carieră?
N-am avut un model anume. Am preferat să iau ce-iI mai bun de la toţi oamenii talentaţi şi valoroşi din jurul meu.
4 MEDALII OLIMPICE A cucerit la cele trei ediţii ale JO: argint la Atlanta (1996), aur la Sydney (2000), bronz la Atena (2004), toate la cal cu mânere, şi bronz la echipe la Atena.
3 ANI Consecutivi, 2000, 2001şi 2003, a fost lider mondial la cal cu mânere.
2003 A cucerit primul titlu european cu echipa din istoria gimnasticii masculine româneşti.
2.000 DE EURO Este salariul minim care i-a fost oferit să rămână pentru a aduna talente la Cirque du Soleil.
ÎN PRIMELE 8 Locuri trebuie să se claseze la Mondialele din acest an echipa masculină a României, pe care o pregăteşte la cal şi paralele, pentru a se califica direct la JO de la Londra din 2012.
