Cui îi pasă de sănătatea proprie? S-ar putea crede că… tuturor oamenilor cu scaun la cap. Dar aici încep problemele: cine intră şi cine nu intră în această categorie? Aş crede că toţi aceia care îşi privesc viaţa în consens cu direcţia naturală de orientare a lucrurilor şi cumpănindu-şi deciziile printr-o minimală raţionalitate. Dacă legea naşterii, creşterii şi dezvoltării florei, faunei şi a omului este, să zicem, regula generală, atunci rezonabil pare să se asigure acestor stadii din viaţa organismelor vii condiţii optimale – sau măcar întrucâtva favorabile – de afirmare.
Se pare însă că România are o problemă cu buna şi corecta reprezentare a normalităţii. Las deoparte ceea ce ar putea însemna aşa ceva în sectorul educării, cu atenţia faţă de o ştire recentă: „Peste o mie de medici au plecat din România în primele luni ale anului 2011, dintre aceştia 30 la sută fiind medici de familie, a declarat, sâmbătă, la Craiova, secretarul general al Colegiului Medicilor din România, Viorel Rădulescu…” Mediafax, care transmite acest rezultat al estimărilor cantitative curente de natură profesional-demografică reţine şi prognoza pe termen scurt făcută de aceeaşi sursă: „Colegiul Medicilor din România (CMR) estimează că până la sfârşitul acestui an ar putea pleca din România peste 3.000 medici”.
Ar părea să rezulte de aici că România a ajuns într-una din următoarele situaţii: ori şi-a îmbunătăţit starea de sănătate la nivelul întregii populaţii într-o asemenea măsură încât nu mai necesită un sistem medical atât de dezvoltat ca până acum, ori socoteşte că prevenirea şi tratarea bolilor populaţiei sale nu reprezintă o prioritate, ori a ajuns – prin organele şi persoanele ei alese şi abilitate – să trateze cu un mare dezinteres sănătatea cetăţenilor. Suntem, aşadar, ori în plină utopie medicală şi de igienă, ori dispreţuim – la nivel naţional – preocupările referitoare la sănătate (promovând o altă filozofie sistemică, de pildă credinţa că „Românul are şapte vieţi. În pieptu-i de aramă…”, cum spune Vasile Alecsandri), ori, în fine, autorităţile sunt nu numai incompetente, dar şi deplin iresponsabile.
Orice s-ar crede, nu împărtăşesc ultima concluzie. Cred că până şi în cadrul instituţiilor care alcătuiesc statul nostru, la toate nivelurile de autoritate, se pot găsi destui oameni competenţi, efectiv preocupaţi de buna cârmuire şi gestionare a societăţii, care vor binele public. Nu este însă mai puţin adevărat că între a vrea, a putea şi a şti sunt destule distanţe şi, uneori, obstacole.
Şi totuşi: medicina nu este doar o meserie, ci şi o vocaţie, o pasiune, o dedicaţie. Prin destule fire invizibile, tipul de devotament pe care îl presupune este înrudit cu cel al slujitorilor bisericilor. Ea presupune altruism, confruntarea cu limitele lumii fizice şi organice, testarea în fiecare clipă a capacităţii viului de a-şi îmbunătăţi calitatea, starea. Când plecarea doctorilor dintr-o societate atinge grade îngrijorătoare, nu mai este vorba numai despre prosperitate în carieră, speranţe de promovare sau dorinţa de a accede la locuri visate, oarecum exotice. S-ar putea să fie un simptom social mult mai grav, exact ca atunci când anticorpii din organism depun armele în faţa atacurilor (infecţii, deteriorări în curs de agravare ale bunei stări şi funcţionări a organelor).
Cred că trebuie înregistrat, de astă dată, şi protestul mut faţă de modul în care societatea românească de astăzi tratează condiţia medicului şi rostul acestuia într-un ansamblu social. Odinioară, în vremea lui Ceauşescu, România şi-a alungat minoritarii, negociindu-le – la modul propriu – preţul cu statele ce le sprijineau acestora emigraţia. Un evreu răscumpărat de la autorităţile române avea un preţ, un german (sas ori şvab) avea un alt preţ, plătit statului român de Germania Federală. Nu se practica un negoţ cu sclavi, ci se cumpăra de la autorităţile comuniste din România dreptul la viaţă liberă al celor care doreau să părăsească ţara.
Ar fi de amintit şi emigrarea cetăţenilor aparţinând cultelor neoprotestante, a căror plecare găsea suport în fraţii de credinţă din Occident – mai ales din SUA -, şi care incomodau statul ateu tocmai prin devotamentul lor faţă de ideea creştină.
Pe doctorii din România nu îi vinde şi nu îi cumpără nimeni. Şi totuşi, segmente importante ale acestei pături sociale şi profesionale îşi iau zborul, pleacă definitiv sau plănuiesc să o facă. Dacă începem să asistăm fără reacţii, paralizaţi, la continuarea acestei demantelări a societăţii din România ultimelor decenii, amputând segmente profesionale tot mai semnificative (azi medicii şi specialiştii în IT, de pildă; mâine, în continuare, profesorii şi… instalatorii sau constructorii), şansele de a cădea şi mai mult într-o incontinenţă socială, într-o incapacitate de a ne autostructura şi regla ca naţiune, de a fi altceva decât un hinterland cenuşiu al lumii, vor descreşte şi mai mult.
Legiferatorii şi politicienii din executiv chiar nu au nimic de spus? Nu asumă nicio răspundere?
