Un cetăţean spaniol a rămas siderat când a auzit cât de mici sunt salariile demnitarilor noştri, senatori, miniştri, prim-ministru, preşedinte, afirmând, cu naivitatea caracteristică celor care trăiesc în ţări cu o democraţie mai veche, că din cauza asta se întâmplă ce se întâmplă pe aici, prin România. Adică afaceri cu statul, corupţie generalizată, ilegalităţi. Curată naivitate!
Parcă acolo unde salariile au fost mărite ca să prevină corupţia, cum e justiţia de pildă, gata, s-a şi terminat cu mita. I-am explicat acelui domn cum se fac afacerile aici, cum se poate da mită fără să se vadă nici o bancnotă însemnată de poliţie. Probabil că bănuia. Despre vânzările de case ori alte obiecte scumpe cu preţuri subevaluate, rămânând ca de restul preţului real să se ofere avantaje. Aşa se face că demnitarii noştri se pot mândri cu vile de milioane de euro şi în acelaşi timp cu salariul modic, fireşte nu faţă de restul lumii de-aici, ci faţă de restul demnitarilor din UE. Aşa se face că în câţiva ani de demnitate publică, cu un salariu nu extrem de mare îţi poţi aduna o avere frumuşică, în ciuda ANI sau a altor mecanisme de control.
Spaniolul meu crede că dacă deputaţii şi senatorii, miniştrii, şi prim-ministrul şi preşedintele ar avea nişte salarii comparabile cu ale celor din ţara sa, de pildă, atunci li s-ar putea interzice participarea la afaceri şi ei s-ar şi conforma. Îmi păstrez dreptul, poate constituţional, poate nu, de a nu crede într-o asemenea ipoteză. Nu de alta, dar felul în care mint şi-şi ascund adevărata faţă toţi aceşti domni, cu extrem de rare excepţii, mă întăreşte în convingerea că însăşi fibra morală a celor care se bulucesc la porţile Parlamentului în anii electorali este viciată şi, oricât le-ai da, vor încerca să obţină, pe toate căile, şi mai mult.
Cazul Năstase e încă viu, sper, în memoria celor care se gândesc la USL ca la o salvare, după cum şi cazul d-şoarei notar Băsescu, cu al său apartament din Băneasa, prea scump pentru veniturile sale declarate, care nu au cum să acopere preţul real al acestuia, nu ar trebui nici el uitat. Nu ar trebui să uităm nici una dintre afacerile murdare ale celor care ni se cocoaţă în frunte, păcălindu-ne cu discursuri electorale populiste. Dar, pe de altă parte, nu e păcat să-ţi umpli mintea cu atâta murdărie, fie ea şi de vârf, din lumea zisă azi, parcă în dispreţul oamenilor cinstiţi, „bună”?
I-am spus domnului aceluia din Spania, care nu era chiar străin de cele ce se întâmplă aici, că ţara asta atâta produce, atâta li se poate da şi deputaţilor şi celorlalţi ştabi politici şi administrativi de pe la noi. Numai că acest puţin semnalează ceva şi mai trist decât salariile dumnealor: când faci proporţia, afli cam cât poate câştiga un cetăţean cinstit, din cei care nu se zbat să iasă în faţă, ci se rezumă să-şi facă meseria, cea de medic sau cea de profesor sau cea de poliţist şi aşa mai departe. Şi în spatele sumelor înscrise pe fluturaşii acestora nu mai e, de multe ori, nimic, în timp ce dincolo sunt atâtea şi atâtea afaceri necurate care aduc bani la fel de necuraţi.
Asistăm la circurile mediatice ale unora şi ale celorlalţi, la promisiunile care au şi început să curgă mai ales din partea celor de la putere, pentru că se apropie anul fatal al alegerilor parlamentare şi locale. Comparăm, poate, neputincioşi, în minte, veniturile celor care promit cu ale celor cărora li se promite. Diferenţa e strigătoare la cer. Mai toţi cei care vorbesc despre asta se miră, de ce nu faceţi ceva?! Dar ce să facem, pentru că s-a dus anul revoluţiilor europene, deocamdată e anul celor islamice. Nouă ne-a trecut rândul.
Nicolae Prelipceanu este publicist
