Vaporul pedelist a reuşit să evite, la sfârşitul săptămânii trecute, o ciocnire frontală de stânci. Este însă prea devreme pentru a concluziona dacă laborioasa manevră va feri până la urmă ambarcaţiunea de temuta eşuare la mal. Până una-alta, lupta internă din partid a avut un final lipsit de orice echivoc, tabăra perdantă recunoscându-şi cu eleganţă înfrângerea – gest mai degrabă atipic pe scena politicii autohtone. Nimeni nu şi-a luat jucăriile şi a plecat, iar zvonurile despre apariţia unui nou partid s-au cam stins. Pentru moment, ruptura dintre Traian Băsescu şi partidul pe care l-a condus către succes pare să fi fost depăşită într-o oarecare măsură, chiar dacă nu total.
Dacă privim către celelalte capitale europene, vom constata că nici în restul Europei par-ti-dele aflate la guvernare nu stau mult mai bine decât PDL. În Italia, preşedintele Camerei Deputaţilor, Gianfranco Fini, şi un număr considerabil de deputaţi au întors, la finele anului trecut, spatele formaţiunii lui Berlusconi, în timp ce în Germania doamna Merkel se confruntă, de luni de zile, cu mârâielile unui număr crescând de deputaţi creştin-democraţi, nemulţumiţi de politicile economico-financiare ale guvernului federal. În Marea Britanie, bizarul mariaj dintre conservatori şi liberali a ajuns deja în stadiul certurilor politice de toată frumuseţea, pe când în Franţa şi Spania partidele de guvernământ sunt demoralizate din cauza imensei impopularităţi a liderilor lor.
În România, principalul partid din arcul guvernamental conştientizează, desigur, vulnerabilitatea sa acută, cauzată de majoritatea extrem de fragilă de care dispune. Presa relata, zilele trecute, despre iminenţa trecerii unui senator PDL la PC, ceea ar putea conduce la schimbarea actualei majorităţi din Senat. Dacă Emil Boc ar decide să părăsească acum Palatul Victoria pentru a se dedica în voie problemelor de partid, succesorul său ar ajunge, împreună cu noul cabinet, în faţa şi la mâna Parlamentului – strategie prea riscantă pentru PDL în circumstanţele date. Boc rezistă pe scaunul de premier oricum de aproximativ 30 de luni agitate, în cursul cărora guvernul său s-a clătinat nu o dată. De susţinători este apreciat, din câte mi-e dat să văd, mai degrabă drept om cinstit şi politician tenace decât în calitate de premier plin de inspiraţie şi strateg focusat pe obiective bine definite.
Pe parcursul furtunosului său voiaj guvernamental demarat în 2008, PDL a dispus, de fapt, de o singură armă secretă – opoziţia. Aceasta s-a axat strict pe intrigi şi colportări alambicate, garnisite de An-tonescu şi Ponta de regulă cu invective stridente şi atacuri extrem de personalizate, nici unul dintre cei doi lideri de opoziţie neieşind vreodată la rampă pentru a-şi prezenta detaliat fie propriile politici de mai bună calitate, fie seria feţelor politice noi, neuzate, capabile să le şi promoveze. De la înfiinţarea ei, Uniunea Social-Liberală nu a evoluat cu nimic, rămânând acelaşi melanj criant şi fragil condus de nişte lideri ajunşi în fruntea ierarhiei de partid preponderent graţie unui tupeu formidabil, generat de un profund dispreţ faţă de muncă în general şi principiul avansării bazate pe merit în particular.
Antonescu va rămâne certamente acelaşi personaj coleric şi nesigur de sine până la finele carierei sale politice. Va avea grijă, ca şi până acum, să-i ţină la mare distanţă pe toţi membrii de partid mai apţi. De curând, l-a numit pe consilierul său personal, Eduard Hellvig, secretar general al PNL. Pe vremuri, principala sarcină a fostului conservator consta din aburirea partenerilor europeni, pe care Hellvig se tot căznea să-i convingă cu privire la presupusa valoare a lui Dan Voiculescu care ar reprezenta, chipurile, adevărata voce progresistă a României. Hellvig este exact ceea ce-i trebuie lui Antonescu – un personaj obsecvios, care va executa fără să crâcnească orice ordin, indiferent cât de neinspirat sau hazardat ar fi. Un lider sigur de sine şi conştient de capacităţile sale, cu planuri solide pentru o guvernare responsabilă, l-ar fi cooptat pe Ludovic Orban în echipa de conducere în loc să recurgă la stratageme ieftine pentru a-i distruge cariera. La două decenii de la aşa-zisa revoluţie, soarta lui Orban pare desprinsă mai degrabă din vremurile de tristă amintire ale Europei de Est – când începând cu Stalin şi până la Ceauşescu, toţi dictatorii s-au demonstrat unanimi în ura lor faţă de oameni cu ambiţii şi talent.
Dincolo de decapitarea lui Orban, odinioară mâna dreaptă a actulului lider PNL, şi de eliminarea ultimilor opozanţi de la vârful partidului, activitatea lui Antonescu – remunerat din pauperul buzunar al contribuabilului român, dat fiind că este senator, deşi unul la fără frecvenţă – constă preponderent din săpuneli periodice trase lui Tismăneanu, Pleşu şi Căr-tărescu. Faptul că are timp de imprecaţii la adresa criticilor săi din rândurile elitei intelectuale a ţării demonstrează, de fapt, natura priorităţilor sale. Atât el, cât şi Ponta vor fi conştientizat de mult că şansele lor de carieră rezidă exclusiv în stagnare, mai ales din punct de vedere al culturii politice a populaţiei, şi, fireşte, în menţinerea concentrării puterii în mâinile câtorva grupuri privilegiate. Ambilor le displac alegătorii cu aşteptări ridicate, drept care duşmănesc puţinii politicieni care mai încurajează electoratul să gândească şi să concluzioneze singur în privinţa modului în care actuala clasă politică a înţeles să-i reprezinte şi să-i servească pe cei care i-au votat. Ambii sunt, de fapt, îngroziţi de ideea înmulţirii vocilor politice responsabile şi de posibilitatea maturizării electoratului – aspect ce survine o dată cu înavuţirea oamenilor în baza efortului propriu, a succesului fără sforării politico-economice şi, ca atare, a unei indepedenţe sporite faţă de sistemul oligarhic.
Retorica liderilor opoziţiei la adresa lui Traian Băsescu a devenit nu doar ridicol de personală, ci de-a dreptul grotescă. Singura explicaţie viabilă pentru acest fenomen constă în teama ascunsă a celor doi privind drumul lor către putere, care se conturează a nu fi chiar atât de lin precum şi l-au închipuit. Incoerenţa logică şi oratorică a conducerii bicefale a USL este rizibilă – domniile lor ar face bine să se pună de acord, de exemplu, dacă Băsescu e dictator sau legumă! Şirul interminabil de invective, mai mult sau mai puţin inteligente, vor avea, probabil, harul de a-l enerva pe Băsescu din când în când, dar acesta se poate consola cu gândul că până şi pentru adversari continuă să reprezinte personajul central al politicii româneşti. Antonescu şi Ponta nu vor avea cum să evite anumite comparaţii: Băsescu susţine competiţia, ei preferă monopolul. Băsescu a prins gustul puterii, dar se demonstrează determinat să o utilizeze într-un mod care nu corespunde defel planurilor lui Iliescu & Co. pentru România postdecembristă. Curat monstruos!
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
