Imaginea, surprinsă într-o înregistrare video de amator, e una grăitoare: Osama bin Laden, adus de spate, într‑o tristă şi singuratică intimitate domestică, cu o barbă încărunţită şi o pătură care îl acoperă ca un şal, scrutând deşertăciunea televizuală în căutarea propriei imagini. Cât de banală s-a dovedit a fi această întruchipare a răului.
Tocmai de aceea eliminarea lui Osama de către trupe americane de comando este un extraordinar studiu de caz. Să începem cu această întrebare: a fost un semn al justiţiei poetice sau divine că liderul Al Qaida, al cărui grup a luat fiinţă în 1988, în Peshawarul pakistanez, având drept tată serviciul pakistanez de informaţii ISI şi drept moaşă CIA, a fost în final omorât de creatorii săi figurativi?
Această întrebare ne duce la alte două, nicidecum retorice: cui îi aparţine până la urmă vina pentru deceniul ucigaş al lui Bin Laden? Şi: va marca moartea lui sfârşitul terorismului global jihadist?
Desigur, protestele de stradă şi zgomotul haotic al corului de acuzaţii au pus stăpânire pe Pakistan, în vreme ce ameninţări dure plutesc în eterul internetului şi o indiferenţă bizară acaparează restul lumii musulmane. Dar evenimentele din Maghreb şi din Orientul Mijlociu par să demonstreze că râurile vieţii politice arabe şi musulmane curg în sensul opus mesianismului ucigaş al lui Osama.
De aceea, testul crucial de azi e ce se întâmplă mâine în Pakistan şi Afganistan. Viitorul Pakistanului, pacea din Afganistan, normalitatea relaţiilor dintre India şi Pakistan şi progresul economic din Asia de Sud, toate acestea atârnă de efectul morţii lui Bin Laden: diluarea extremismului şi dizolvarea intoleranţei sau, dimpotrivă, resublimarea ambelor.
Istoria discordiei din regiune e un amestec intricat de temeri etnice, teritoriale şi existenţiale, imaginare sau reale. Dar acum, când misiunea Americii în Afganistan şi-a atins, cel puţin simbolic, scopul, un nou capitol trebuie să se deschidă. A insista în continuare pe vechea „reconfigurare” a Afganistanului ar fi o prostie crasă, pentru că va împrăştia tot ceea ce ar putea izvorî pozitiv din sfârşitul carierei îmbibate de sânge a lui Bin Laden.
Dar Statele Unite nu pot aduce singure pacea în regiune. Un condominium regional mai larg, în care să se implice ţări precum Afganistan, Pakistan, India, China, Rusia şi, da, Iran, trebuie să-şi facă intrarea în scenă.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, este totuşi nevoie ca Pakistanul să facă primul pas. Trebuie să renunţe la terorism ca instrument al politicii de stat, să nu mai folosească grupări precum Lashkar-e-Taiba ca rezerve strategice împotriva Indiei, să abandoneze aspiraţiile de influenţă exagerată asupra guvernului de la Kabul.
Sigur că preocuparea Pakistanului faţă de Afganistan se hrăneşte dintr-o frică aproape paranoică de India. Această frică trebuie depăşită, pentru că provocarea geopolitică în Afganistan este mult prea serioasă pentru a permite să persiste asemenea aversiuni nefericite.
Din acest punct de vedere, India are şi ea o imensă responsabilitate: trebuie să aplaneze în mod convingător temerile valide de securitate ale Pakistanului. În definitiv, reacţiile vindicativ-panicarde ale Pakistanului sau bătutul cu pumnii în piept în pur spirit de schadenfreude altundeva nu oferă nici o soluţie. E momentul ca Asia de Sud să revină la „echilibrul natural”, să câştige un respiro şi să-şi reconstruiască pacea făcută ţăndări.
În acest scop, dar şi pentru a facilita o retragere a trupelor SUA şi NATO din Afganistan, ţările regiunii trebuie să creeze un şablon credibil al reconcilierii. Arhitectura unui astfel de proces nu poate tolera existenţa unor forţe carnivore răuvoitoare precum terorismul jihadist, care nu fac altceva decât să ştirbească din credibilitatea principalului progenitor, Pakistanul.
Este aşa ceva prea idealist şi deci irealizabil? Poate, dar alternativele care decurg din statul cu mâinile în sân sunt infinit mai grave: condamnarea continuată a Asiei de Sud la flagelul terorismului; aproape o treime din populaţia lumii redusă la o penurie auto-perpetuantă; o prezenţă militară SUA/NATO quasi-permanentizată, care ar transforma Afganistanul (şi Pakistanul?) practic într-un protectorat controlat de occidentali. Dacă nu ne acceptăm responsabilitatea, vom mai avea cu siguranţă parte de alte „Abbottabaduri”.
Sigur că nimeni nu pune la îndoială suveranitatea Pakistanului. Dar atât identitatea sa, cât şi încrederea în cuvântul său sunt puse acum sub semnul întrebării de aproape toată lumea din afara ţării. Putem desigur avertiza oamenii că alunecă spre talibanizare, iar asta ameninţă să le sfâşie ţara, nu?
Preşedintele pakistanez Asif Ali Zardari proclamă că războiul împotriva terorismului e şi războiul Pakistanului şi că ţara sa a plătit un preţ greu pentru participare – măsurat nu doar în miile de soldaţi şi poliţişti pakistanezi ucişi, ci şi în progresul social pierdut. Dar tocmai acesta este motivul pentru care Pakistanul trebuie să acţioneze acum – măcar de dragul propriei salvări. Un nou şi complex joc final a început deja, pentru că ideologiile sunt mai greu de ucis decât indivizii care le predică. Aşa că provocarea majoră este de a concepe o nouă ordine regională fezabilă.
Pentru americani, a căror prezenţă militară e programată să fie redusă începând cu luna iulie, un moment care poate schimba jocul a fost suplimentar complicat de autoretrogradarea Pakistanului de pe postul de aliat strategic pe cel de obstacol nedemn de încredere. Dar nu ar fi înţelept din partea SUA să trişeze Pakistanul în acest moment critic. O parte din vechea relaţie trebuie restabilită dacă se vrea ca Pakistanul – până de curând un pilon al politicii SUA şi NATO, dar de relevanţă redusă acum – să dobândească încrederea de sine de care are nevoie pentru a se salva.
La fel de importantă este şi acum vizibila fragmentare a Al Qaida, motiv pentru care trebuie reconciliate obiectivele naţionale ale Afganistanului, Americii, Indiei, Pakistanului, Chinei, Rusiei, Iranului şi ale altor actori importanţi din regiune. Doar o iniţiativă cu adevărat regională poate asigura un sfârşit de durată al crudului şi ilogicului Război de Treizeci de Ani, care a făcut ravagii în Afganistan şi a zădărnicit speranţele Asiei de Sud de a se bucura de o dezvoltare paşnică.
America are o oportunitate unică să ofere sprijin în găsirea echilibrului corect în regiune. După cum spunea Philip Zelikow, un consilier-cheie al fostului secretar de stat american Condoleezza Rice, „toate marile politici sunt coapte pentru o reevaluare. Conducătorii se definesc prin modul în care fac uz de asemenea momente”.
JASWANT SINGH, FOST MINISTRU DE FINANŢE, MINISTRU DE EXTERNE ŞI MINISTRU AL APĂRĂRII ÎN GUVERNUL INDIAN, ESTE AUTORUL CĂRŢII „JINNAH: INDIA-PARTITION-INDEPENDENCE”.
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011.
WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
PODCAST (ÎN ENGLEZĂ):
HTTP://MEDIA.BLUBRRY.COM/PS/MEDIA.LIBSYN.COM/MEDIA/PS/SINGH14.MP3
