Scandalul Strauss-Khan ar putea deveni o altă afacere Dreyfus? Afacerea Dreyfus a dat naş-tere, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unui conflict social şi politic care a contribuit la formarea clivajului stânga-dreapta aşa cum a fost el cunoscut în secolul trecut. „Afacerea” a bulversat societatea franceză, divizând-o în susţinătorii egalităţii de tratament între toţi cetă-ţenii fără deosebire de origine socială şi etnică şi cei ai dife-renţelor fondate pe comunitatea etică şi culturală. Prin contagiune culturală, modelul, care avea deja fundamentele puse încă de Revoluţia de la 1879, s-a extins apoi, şi în alte părţi ale Europei. Să devină acum, la începutul secolului al XXI-lea, scanda-lul DSK un fel de epilog al afacerii Dreyfus? Un sfârşit al stângii?
Atunci totul se juca în jurul mi-tului „trădării”: căpitanul Dreyfus, cetăţean francez originar din Alsacia (la acea dată germană), dar de confesiune iudaică, era acu–zat de trădare în favoarea Germaniei. După ce a fost condamnat şi umilit pentru că era „străin”, chiar şi după ce s-a dovedit că nu era vinovat, după o luptă politică de un deceniu care a dus la apariţia celor două „popoare”, cel de stânga şi cel de dreapta, Drey-fus a fost reabilitat. Dar rănile produse de acea confruntare nu s-au vindecat definitiv nici până astăzi. Însă după scandalul Dreyfus amalgamul între stânga şi dreapta nu s-a mai putut face până când, în zilele noastre, xenofobia a început să fie promovată din nou de oameni ce se revendică de la „stânga, precum Thilo Sarrazin, care, deşi membru al Partidului Social-Democrat german, nu ezită să promoveze teze rasiste.
Poate şi din acest motiv scandalul DSK apare ca un fel de afacere Dreyfus pe dos. Stereotipurile rasiste sunt însă şi acum, ca şi atunci, activate, chiar dacă cu mai multă prudenţă decât acum un secol. Cu stilul său de viaţă, cu priceperea sa în domeniul finanţelor, cu aplombul său politic, Strauss Khan trimite la stereotipul „evreului”. De altfel, într-o discuţie de la sfârşitul lunii aprilie, în care se referea şi la un posibil scenariu de compromitere a sa cu o înscenare de viol orchestrată de inamicii săi, DSK le spunea ziariştilor de la Liberation că dificultăţile pe care le va avea de surmontat sunt „banii, femeile şi originea evreiască”. Or, cum este deja considerat violator din oficiu de mass-media internaţională şi în SUA cazul său este privit ca un fel de revanşă juridică la „evadarea” lui Roman Polanski, un alt evreu violator, DSK este prins într-un angrenaj mediatic care funcţionează, nu totdeauna involuntar, după tiparul stereotipurilor antisemite clasice rafinate şi adaptate epocii internetului.
Cât despre spectacolul justiţiei americane oferit spre deliciul publicului larg, acesta nu poate fi privit, cel puţin din România, fără a aminti ipocrizia juridică americană şi dublul standard din cazul Theo Peter. Protejarea sergentului Christopher Van Goethem, care, deşi a omorât într-un accident de maşină în cen-trul Bucureştiului, în decembrie 2004, două persoane, printre care şi Theo Peter, a fost preluat de reprezentaţii ambasadei americane şi transportat în America, unde a fost absolvit de orice vină, este dovada dublei măsuri.
Cât despre stânga franceză, ca şi cea europeană, ambiguitatea poziţiei sale, mai ales în plină criză mondială, o duce într-un impas ideologic pe care scandalul DSK nu face decât să îl scoată la iveală.
Cristian Pîrvulescu este analist politic
