7.000 de oameni au protestat, duminică, în Marrakech, şi le-au cerut autorităţilor să continue reformele democratice, potrivit Radio France International (RFI), în pagina online.
Manifestanţii s-au îndreptat spre locul atentatului recent din capitala marocană şi au explicat autorităţilor că reformele reprezintă cel mai bun mijloc de a lupta împotriva violenţei. Deşi guvernul nu a răspuns în nici un fel cererilor oamenilor, ei au spus că îşi vor menţine presiunile pentru ca reformele să nu rămână simple promisiuni, relatează RFI.
Marocul sau „al Maghrib”, locul unde apune soarele, este guvernat de dinastia Alaoui de mai bine de trei secole. Deşi are una din cele mai bogate familii regale din lume (bugetul pentru o singură zi se ridică la $960.000), Marocul este considerat sărac. Pe fondul mişcărilor de liberalizare din lumea arabă, marocanii au protestat în luna februarie, cerând mai multe drepturi şi libertăţi. La începutul lui martie, regele Mahomed al VI-lea a anunţat că va reforma constituţia şi că este dispus chiar să renunţe la putere în favoarea primului-ministru.
Începuturile dinastiei Alaoui
Descendenţi din familia profetului Mahomed, prin fiica lui, Fatima, şi soţul ei, Ali, alaouiţii s-au stabilit la Risani, în Maroc şi au devenit sultani ai Sijilamasei, în secolul XVII (după 1660). În a doua jumătate a acestui secol, conducătorul familiei, Mulay al-Rashid, a preluat controlul asupra oraşelor Fez şi Marrakesch. Fratele lui, Mulay Ismail, a adunat o armată de 150.000 sclavi, care au luptat cu englezii, pe care i-au izgonit din Tangier, i-au alungat pe portughezi din Mamora, Mahdiya şi Arsilah şi pe spanioli din Larache, aminteşte Royalty.nu.
Sub domnia lui Ismail, care a durat jumătate de secol, Marocul s-a unificat. Se spune despre el că avea un harem cu 500 de femei şi era tatăl unei familii imense. După moartea lui, fiii s-au certat pe tron, iar următorii cincizeci de ani au însemnat 7 domnii, revolte, asasinate, intrigi şi lupte interne.
Instabilitatea zonei a atras atenţia marilor puteri, care, până în secolul XIX, au ajuns să stăpânească mare parte din ţară. Spania , Franţa şi Marea Britanie îşi diputau zonele de influenţă. În urma înfrângerii sultanului Mulay Abdul Rahman, în 1844, Franţa a obligat Marocul să încheie tratate comerciale preferenţiale. În 1860, Spania a făcut acelaşi lucru, ocupând Tetuanul. Cele trei puteri au ajuns să controleze vămile şi porturile.
La sfârşitul secolului XIX, Marocul se afla sub domnia lui Abd al-Aziz IV . Neiubit de popor, din cauza cooperării cu europenii, a fost înlăturat de la tron în 1908. A urmat fratele lui, Abd al-Hafiz, care a abdicat de la tronul Marocului devenit protectorat francez, în 1912. A urmat Yosef, fratele celor doi.
Fiul lui Yosef, Mahomed al V-lea, a fost un naţionalist convins şi a devenit sultan în 1927. În 1943, preşedintele Roosevelt i-a promis regelui Mahomed al V-lea, în secret, independenţa Marocului, notează Royalark.net. Pe fondul promisiunilor preşedintelui american, au apărut mişcările de independenţă din 1944, conduse de partidul Istiqlal. Francezii, însă, s-au opus dezideratului marocan şi au continuat să conducă ţara prin alesul lor, marele vizir Mohamed al-Mugri. Ei au încercat să îl forţeze pe Mahomed să pună capăt mişcării de independenţă, însă, din cauza tergiversărilor sultanului, l-au îndepărtat de la putere şi au exilat familia regală în Madagascar. Tot francezii l-au adus pe sultan înapoi pe tron în 1955, iar, un an mai târziu, Marocul devenea liber, iar Mahomed al V-lea era proclamat rege.
Monarhul a murit în 1961 şi i-a urmat la tron fiul său, regele Hassan al II-lea.
Marocul, ţară liberă
Independenţa din 1956 nu le-a adus marocanilor stabilitatea, iar încercările regilor de a instaura o monarhie constituţională au eşuat, notează Royalark.net . Regele Mohamed al V-lea şi Hassan al II-lea au controlat cu o mână de fier guvernul, administraţia şi armata. Deşi exista o constituţie scrisă, cei doi regi şi-au asumat rolul de premier şi ministru al Apărării. Regele Hassan al II-lea a supravieţuit mai multor lovituri de stat şi tentative de asasinare. Şi-a atras oprobiul internaţional după ce a anexat teritoriile din Sahara care aparţinuseră Spaniei, în ciuda protestelor vecinilor şi a dus un război de gherilă împotriva grupării Polisario. Totuşi, regele Hassan a reuşit să domnească 38 de ani şi a murit în 1999.
Deşi a avut o domnie autoritară, iar oponenţii politici au fost striviţi sub domnia lui, ţara s-a bucurat de pace şi toleranţă, în termeni sociali, religioşi şi culturali. Democratizarea Marocului se află acum în mâinile fiului lui Hassan, Mahomed al VI-lea.
Cine este Mahomed al VI-lea
Fiul regelui Hassan al II-lea şi al reginei Lalla Latifa Hammou, Mohamed ibn al-Hassan, s-a născut pe 21 august 1963. Şi-a făcut studiile la Rabat şi a absolvit un master în ştiinţe politice în 1987 şi un doctorat în drept, la universtatea Nice Sophia Antipolis, în Franţa. În 2002, a devenit doctor honoris causa la Universitatea George Washington, din capitala Statelor Unite. Mai are un frate şi trei surori.
Supranumit „burlacul Playboy” înainte să urce pe tron, regele Mahomed al VI-lea a fost, la începutul domniei, un susţinător al schimbării sociale. „Acestea au fost speranţele timpurii ale poporului marocan. Dar nu a durat mult până când regele s-a întors la viaţa dinainte de încoronare, dedicând mai mult timp planificării vacanţelor decât domnind. În 2008, a avut patru vacanţe, iar una singură a durat şapte săptămâni şi s-a plimbat prin Thailanda, Vietnam, Brazilia şi Franţa”, nota New York Times în 1999.
Proaspătul rege a continuat tradiţia cultului personalităţii şi a introdus a nouă zi de sărbătoare: 30 iulie, ziua încoronării lui. În această zi, liderii spirituali, miniştrii, armata şi demnitarii invitaţi trebuie să i se închine lui Mahomed şi să-i sărute mâna sau umărul, în semn de respect. În plus, în fiecare seară, la televizor, în cadrul jurnalului, sunt prezentate realizările monarhiei: noi şcoli, bazine de înot, parcuri şi străzi, dar nici o schimbare vizibilă în structurile economice, politice şi sociale ale ţării, observă Midleeast.com.
După o scurtă perioadă de linişte la urcarea pe tron, regele a continuat să încalce drepturile omului şi libertăţile cetăţenilor, iar arestările politice au revenit la ordinea zilei; totul, în numele luptei împotriva teroriştilor.
În 2002, regele s-a căsătorit cu prinţesa Lalla Salma. Fiul lor, prinţul moştenitor Moulay Hassan, s-a născut în 2003, iar fiica lor, Lalla Khadija, în 2007. În cinstea naşterii fiicei lui, regele a scurtat sentinţele câtorva mii de condamnaţi şi a graţiat 9.000 de oameni.
Marocul, monarhie autoritară
Cel de-al treilea rege al „ţării unde apune soarele” este mai puţin autoritar decât alţi lideri arabi, permiţând o minimă intervenţie a opoziţiei în treburile statului. Totuşi, Marocul nu este o democraţie.
Mohamed se consideră autoritatea absolută a regatului şi conducătorul celor credincioşi, făcând aluzie la descendenţa lui din familia profetului Mahomed. Sub conducerea lui Mahomed al VI-lea, Marocul a avut stabilitate, dar a rămas sărac. Inegalitatea rămâne o stare de fapt, constată Middleeast.about.com.
Regele este un politician abil. În 2007, a luat fiinţă Partidul Autenticităţii şi Modernităţii. Scopul? Impresia pluralismului politic din Maroc. Totuşi, fondatorul PAM este un apropiat al regelui, Fouad Ali Al-Himma. Urmărind să aibă mai multă influenţă, mulţi oameni politici au aderat la noul partid şi mai multe partide mici s-au coalizat cu PAM. Rezultatul? O influenţă crescândă a regelui în guvern.
Deşi regele Hassan a iniţiat câteva reforme, oamenii se aşteptau ca Mahomed să fie monarhul care va duce Marocul pe noi culmi. În prezent, regatul se află pe locul 127 din 177 în clasamentul Dezvoltării Populaţiei efectuat de Organizaţia Naţiunilor, iar 40% din populaţia ţării este analfabetă, potrivit Middleeast.com. Totuşi, 47% din studenţii marocani sunt femei, iar 93% din copiii sub 10 ani sunt la şcoală.
Liberalizarea regatului marocan?
Pe fondul mişcărilor de independenţă din întreaga lume arabă, Mahomed şi-a anunţat intenţia de a reforma constituţia şi promite mai multe libertăţi, potrivit BBC.
Marocul este, oficial, o monarhie constituţională, cu parlamentul ales de cetăţeni. Totuşi, regele are dreptul să dizolve aparatul legislativ, să declare starea de urgenţă şi cuvântul lui cântăreşte greu în numirea miniştrilor şi a premierului.
Monarhul a promis că reforma va duce la independenţa sistemului judiciar, vor fi alegeri libere pentru parlament, care va alege guvernul, premiul va fi desemnat de partidul cu majoritate în parlament, iar partidele politice vor avea mai multă putere.
Unul din liderii mişcării de tineret, Saeed Binjebli, a spus că oamenii sunt mulţumiţi de promisiunile regelui, însă neîndeplinirea lor va alimenta protestele.
Chiar şi opoziţia s-a declarat mulţumită. „Cu un asemenea discurs, Marocul va reuşi să depăşească criza care s-ar fi putut naşte din revoltele din Orientul Mijlociu”, a declarat un deputat important din opoziţie, Lahcen Daodi.