Locuiam cu mama şi cu tata pe strada Ferdinand din Bucureşti, un pic mai sus de „Mandravela”, un han unde trăgeau negustorii cu căruţele şi treceau faetoanele ţăranilor din Popeşti care vindeau lapte în oraş. Azi, pe locul unde era Mandravela e magazinul BIG Berceni. Un pic mai sus stăteam noi, la curte.
Într-o zi, în 1940, m-am întors acasă şi am aflat că poştaşul îmi lăsase ordinul de încorporare. Deşi eram bucureştean, pe hârtie scria „Slatina”, fiindcă acolo mă născusem, în comuna Buzeşti, din judeţul Olt. Aşa că, la 20 de ani, m-am prezentat la Slatina, la Centrul Teritorial Olt. Înainte să plec, tata, care era poştaş şi invalid de război, mi-a pregătit o lădiţă de lemn, cu toate dichisurile, cu compartimente pentru săpun, brici, oglindă şi tot ce mai era necesar.
Eram TR-ist, adică soldat cu termen redus- pentru că aceia care aveau şcoală făceau nu 2-3 ani, ci numai un an- aşa că aveam de ales între infanterie şi artilerie. N-au fost doi ani, n-au fost trei, dar n-a fost nici 1 an. Fiindcă a urmat războiul, aveam să scap abia dupa patru ani. Fiindcă eram TR-ist, în prima mea zi de militărie, ofiţerul din Slatina, un bărbat între două vârste, îmbrăcat în haine de civil, m-a luat deoparte: „Tinere, eu iţi dau un sfat, să te duci la artilerie, nu la infanterie. Artileria e în spate şi trage cu tunurile, pe când dacă eşti infanterist, n-ai ce face…te duci la atac”. Am cerut la artilerie. Aveam să aflu, în război, că au murit cu miile din infanterie, şi mult mai puţini artilerişti, deci am fost bine sfătuit.
M-am prezentat la Regimentul 26 Artilerie, împreună cu alţi doi tineri. Ne-a preluat un sergent, care, timp de câteva luni, ne-a învăţat ce era de ştiut la început: cum să te prezinţi, cum să saluţi ofiţerii, cum să tragi cu puşca…
Cazarma era în spatele gării Slatina. Până în oraş aveai de mers vreo trei kilometri, pe şosea sau pe câmp. De atunci, Slatina s-a extins până la cazarmă şi dincolo de ea. În ’40 însă, era un loc destul de izolat, un ansamblu de clădiri mari, care semănau cu cele de şcoală. Aveau dormitoare, magazii de muniţie şi magazii de tunuri.
Împreună cu ceilalţi doi recruţi, am început să ne acomodăm, iar faptul că ne-am împrietenit repede ne-a ajutat mult. Şi ai mei m-au ajutat încă de la început. În a doua sau a treia zi, tata a venit să mă vadă şi să vorbească cu comandanţii. Mi- adus prăjituri făcute de mama şi mi-a lăsat ceva bani de cheltuială. Se pare că şefii erau mulţumiţi de cum începusem instrucţia; i-au spus tatei că păream disciplinat, chiar milităros.
Aveam deja ceva experienţă. Cu un an în urmă, în 1939, terminasem „premilitara”, la Liceul industrial nr. 2. Paşi de defilare, poziţia de drepţi, cum să mânuieşti arma…Sigur că armele nu erau încărcate, dar învăţai destule. La 17 sau 18 ani, cât aveam atunci, ştiam câteva lucruri despre armată, ba chiar începusem să-I învăţ şi pe alţii, ca şef de pluton. La sfârşitul acestei perioade, am primit o medalie şi un brevet semnat de regale Carol al II-lea.
Nu se simţea, nu erau indicii că va trebui să mergem la război, dar elevii trebuia să fie pregătiţi de armată. Înainte se făcea militărie, fie că era pace, fie că era război. De ce era bună armata? Se disciplina tineretul. Era mai corect. Tânărul devenea mai responsabil, mai respectuos. Învăţa că nu putea face numai ce voia el. Erau ore fixe de masă, ore fixe de mers la culcare. Într-un cuvânt, se obişnuia cu disciplina.
Departe de război
Cât am fost în liceu şi m-am pregătit de armată, războiul părea departe. De Hitler nu prea se vorbea, doar ce scriau ziarele. Nici de Carol al II-lea. Ca o comparaţie, în timpul lui Carol al II-lea disciplina era mai mare, nu ca acum, când ziarele vuiesc despre cât fură parlamentarii. Sau poate că şi atunci furau mult, dar nu se ştia.
Nu mă interesa aşa mult politica. Eram un cititor fidel al ziarului „Sportul”, poate că din când în când mai răsfoiam şi „Dimineaţa”. La radio se vorbea despre şedinţele de Guvern ţinute de Carol sau despre vizitele pe care le făcea în ţară. Lupta politică se dădea între cele două partide mari: Ţărănesc şi Liberal. Nu se vorbea despre corupţie. Aproape că nu se ştia ce e aia. Nu dădeai şpagă la doctor şi nici când aveai de scos un act. În general, nu prea era ca acum…
Războiul părea departe şi la regimentul din Slatina. Viaţa era uşoară: am învăţat să călărim, să transportăm tunurile cu caii, să curăţăm caii. Îţi trebuie o perioadă să te obişnuieşti cu statul în şa. Am şi căzut de două ori. Când să încalec, mi-a scăpat piciorul din scară şi am căzut într-o parte, nu grămadă.
Toţi cereau o iapă…dacă o băteai pe greabănă, lângă gât, se lăsa în genunchi şi puteai să încaleci repede. Toţi ar fi vrut să nimerească la ea, dar n-aveam toţi norocul ăsta. Cei douăzeci de cai, pur sânge arab, trebuia îngrijiţi ore întregi. Mergeai la grajd şi aveai grijă de cal. Aveai o perie cu dinţi, o ţesală, şi o perie obişinuită, cu care curăţai praful şi mizeria de pe cai. Le scuturai lângă, iar cel care avea mai multe grămăjoare de praf, era cel care curăţase cel mai bine calul. De doua-trei ori am fost evidenţiat şi am primit bilet de voie, de mers acasă.
Pedeapsa ofiţerului german
După vreo şase luni de instrucţie la Regimentul 26, am fost repartizat la şcoala de subofiţeri de artilerie în rezervă de la Dadilov, o comună spre Olteniţa. Mi-am luat „La revedere!” şi am plecat spre gară. Mă gândeam că, la cât de aglomerate erau trenurile pe vremea aia, poate că o să trebuiască să merg sus, pe tren. Am avut noroc: trenul era liber. Pe drum îmi imaginam cum o să fie. N-aveam niciun interes să plec de la regiment, n-am vrut să plec, dar am fost obligat. Ştiam doar atât: că la şcoala de la artilerie de la Dadilov nu era bine. Mai mult…urma să aflu singur.
O disciplină de fier. Aşa era la Dadilov. Fiecare pluton avea un comandant român şi un supervizor german, ofiţer care asista la fiecare minut de instrucţie. Câteodată, nemţii preluau comanda. Se striga alinierea, aşa că toţi trebuia să fim aliniaţi perfect. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar aveam un picior mai ieşit. Vârful era mai în faţă. Deodată, instructorul neamţ a ţipat la mine şi a sărit cu călcâiele pe vârful piciorului meu. Am răcnit de durere. Aaaa, ce scandal a urmat. Căpitanul român a venit la mine. „Ce ai ţipat aşa?”. „Păi dacă m-a durut…”, i-am răspuns.
În fiecare sâmbătă erai supus unui control riguros. Te dezbrăcai, întorceai cămaşa pe jos, iar ei se uitau dacă ai păduchi. Pentru un păduche găsit, primeai o pedeapsă de 24 de curele. De două ori pe lună se făcea un fel de adunare generală. Se vorbea despre disciplină şi se aplicau pedepse celor cu paduchi. Scoşi în faţă, dezbrăcaţi de izmene, întinşi pe burtă. Douăzeci şi patru de curele la fund. Asta era pedeapsa, executată de un plutonier.
Eram unul dintre fericiţi. Un plutonier era vecin cu ai mei, pe strada Panselelor din Bucureşti. În fiecare sâmbătă dimineaţa, tata şi mama îi dădeau plutonierului cămaşa şi izmenele, spălate. El mi le aducea chiar în ziua „judecăţii”, iar eu le îmbrăcam în locul celor vechi, aşa că n-am fost niciodată depistat cu păduchi. Era o mare ruşine, fiindcă toată unitatea se uita la cel pedepsit, care era pus chiar în mijloc…Erau păduchi, deşi toţi ne spălam. E adevărat, nu se făcea duş în fiecare zi, ci era obligatoriu doar o dată pe săptămână, la baia comună.
Prăjiturile mamei şi carcaletele de„ La Dumitru”
La două luni de la prima mea zi la Dadilov, m-au făcut fruntaş, iar când am terminat, după şase luni şi ceva, am primit gradul de sergent. În fiecare zi ne trezeam la 5, iar la 7 începea instrucţia. Făceai o oră sau două de pas de defilare, prezentare armei, cum să încarci, cum să tragi cu puşca…În orele libere nu puteam părăsi zona, iar dacă ne prindeau în oraş fără bilet de voie, ne păştea închisoarea.
De câteva ori am avut permisie, şi, ajuns acasă, eram primit ca un rege. Mă vedeam cu fata cu care vorbeam, viitoarea mea soţie, mama mă aştepta cu cele mai bune feluri de mâncare şi cele mai bune prăjituri, iar lumea din cartier mă saluta de parcă nu mă văzuse de o sută de ani. Aveam un prieten bun, Nelu, cu care ieşeam la plimbare prin cartier. Ne opream la cârciuma „La Dumitru”, lângă Spitalul de bătrâni. Înăuntru, înaintam printre mesele din lemn şi prin fumul des de ţigară şi ne opream la tejghea. „Câte un carcalete!”, comandam veseli. Carcaletele era o băutură amestecată, din ţuică, sirop, vin, şi poate şi alte băuturi pe care nu mi le mai amintesc. Nu stăteam mult. Le dădeam pe gât şi ieşeam. Mai mic decât mine, Nelu scăpase deocamdată de armată. Nu pentru mult timp, fiindcă a fost recrutat şi el. Din păcate, a murit de TBC, înainte de a ajunge pe front.
După câte o zi-două, petrecute acasă, o lăsam pe mama plângând – n-aveam ce face!- şi mă întorceam la Dadilov. Le scriam alor mei cât puteam de des, iar plutonierul vecin cu noi în Panselelor îşi făcea datoria până la capăt: lua de la ai mei haine curate pentru mine şi le lăsa scrisorile mele.
Sub bombele anglo-americane
Era prin ’42. De la Dadilov m-au trimis la Regimentul 26 Slatina, iar de aici, câteva luni mai târziu, proaspăt sergent-major, la o unitate antiaeriană lângă Ploieşti, unde am învăţat, timp de cîteva săptămâni, să comand tunurile Oerlikon de 20 mm, cu care ai noştri trăgeau în avioanele aliate. Am rămas în zonă, numită atunci „regiunea petroliferă”.
Dormeam în scobitura unui deal, într-un bivuac făcut în pământ. Când se auzeau avioanele, ieşeam şi încercam să le doborâm. „Încărcaţi! Trageţi!”. Eram la comanda a patru tunuri. La fiecare tun erau câte trei soldaţi. În total 12 oameni, majoritatea băieţi simpli, de la ţară. La început mi-a fost teamă. Eram încordat şi aşteptam să se întâmple ceva în orice minut. După ce am făcut câteva trageri, m-am obişnuit şi nu mi-a mai fost frică. Era ca orice lucru nou: odată obişnuit cu el, mi s-a părut banal. Când zumzăiau avioanele, începea canonada. Nu trăgeau numai tunurile mele. Trăgeau zeci de tunuri! Erau şi alţii, cu proiectile mai mari. Un bubuit continuu, care a lăsat urme. De atunci, nu mai aud bine cu urechea stângă.
O dată, în timp ce trăgeam cu toţii spre avioanele anglo-americane, s-au prăbuşit câteva, două sau trei. Era în amurg. Am fugit mai mulţi spre ce mai rămăsese din avioane. Piloţii americani au fost luaţi imediat de acolo, iar noi am început să ne îmbrâncim ca să recuperăm paraşutele. Eram cinci-şase inşi care trăgeam din toate părţile de câte o paraşută, pentru că pânza era bună de manta. Cred că până la urmă am tăiat paraşuta şi am împărţit-o frăţeşte.
Ne petreceam tot timpul în bordeiul scobit în deal. Ne făcusem paturi, acolo dormeam, acolo stăteam, acolo mâncam. În el încăpeau între 10 şi 15 oameni, dintre care unul-ofiţer, doi subofiţeri şi restul soldaţi. Mâncarea nu era chiar ca la mama acasă, dar putea fi mâncată: câte o ciorbă de fasole, câte una de carne, mâncare de cartofi…Când nu erau bombardamente, făceam instrucţie; de relaxat, ne relaxam vorbind şi jucând cărţi. Timpul trecea totuşi uşor, pentru că, practic, în fiecare oră aveam ceva de făcut.
De două ori pe săptămână, mergeam la Căminul Cultural, la cinema, unde, înainte de filme, rulau jurnale de ştiri de război. Eram însă sătui de bombardamente, aşa că ne interesau mult mai mult fetele salariaţilor de la sonde, cu care ne întâlneam la film. M-am amorezat de cea mai frumoasă fată; şi ea de mine. O chema Viluţa şi, de câte ori mergeam la cinema, stăteam împreună. Ştiau şi părinţii ei că vorbim, dar când am plecat din regiunea petroliferă…s-a terminat.
În faţa ruşilor
După 5-6 luni în regiunea prahoveană, nu mai era nevoie de noi. Bombardamentele încetaseră. Ne-am întors la regiment, la Slatina, unde ne-am pregătit de plecarea spre Iaşi. La nord de Iaşi era front mare, armata noastră încerca să-i împiedice pe ruşi să intre în ţară.
Am mers pe jos de la Slatina la Calafat, apoi am luat bac-ul pe Dunăre, spre Galaţi, unde am debarcat. Am urcat apoi spre Stânca Roznovan, locul unor lupte mari. Unitatea mea schimbase armele, acum aveam brand-uri (ţevi) de 120 mm. Proiectilele făceau şrapnele, care mergeau razant. Erau făcute să-i omoare pe cei de la sol, spre deosebire de cele vechi, fabricate să doboare avioanele.
Luni de zile, a fost ca un joc de şah. Când câştigau ruşii, înaintau 100 de metri, apoi îi respingeam. Când câştigam noi, înaintam puţin şi ne blocau ruşii. Ei vroiau să intre în ţară, iar misiunea noastră era să-I oprim cu orice preţ.
Când am ajuns acolo, comandantul, un locotenent-colonel, m-a chemat: „Băiatule, eu am incredere în tine. Am nevoie de ofiţeri cu popota”. Fiindcă plăteau, ofiţerii mâncau separate. Ofiţerul cu popota se ocupa de pregătirea meselor ofiţerilor, iar ei nu erau mulţumiţi de cel de atunci. L-am întrebat: „Nu vă supăraţi, pot să vă întreb şi eu: Sunt sergent major TR. Nu trebuie să puneţi un ofiţer?”. Zice: „Am incredere in tine.”. Aşa că am început să mă ocup de popotă. Eram în spatele frontului, într-o comună de lângă Iaşi, unde făcusem bucătăria. M-am dus la fiecare ofiţer şi l-am întrebat ce ciorbe vrea, ce mâncături, ce prăjituri. Şi scriam într-un carneţel: „lui cutare îi place aia”. Şi tot aşa. Şi în fiecare zi făceam mâncare pentru plăcerea lui Gheorghe, mâine pentru a lui Vasile, poimâine- a lui Costica şi aşa mai departe. Toată lumea era mulţumită. Din Iaşi îmi sunam părinţii, care erau foarte bucuroşi că eram în afara frontului.
S-a terminat după câteva luni, pe 22 august 1944, când ruşii au spart frontul şi au intrat peste noi. Ne-am retras. Comandantul m-a sunat să strâng şi să mă lipesc de unitate, cu cele două căruţe ale mele de bucătărie.
În şa, trei zile şi trei nopţi
Retragerea a început dimineaţa. Când ne-am încolonat, a venit la mine unul dintre ofiţeri şi mi-a spus: „Marine, cand oi vedea că mă urc in masina cu comandantul, s-o întinzi şi tu, că noi fugim cu maşina”. Avea o Pobeda. Când am văzut ca s-a urcat în maşină, am fugit şi noi. Se retrăgea şi armata noastră,şi Armata germană. Şoseaua era plină. Eram călare şi aveam cu mine şi un „ţine-cal”, un soldat care mergea şi el călare, iar când eu mă dădeam jos, el avea grijă de calul meu. Unii au luat caii de la cele două căruţe de bucătărie şi i-au încălecat fără şa. Am mers călare numai prin şanţuri, nu pe şosea, că n-aveam loc, aproape toată ziua. Spre seară am ajuns la o lizieră de salcâm care înconjura Huşi, am trecut de ea şi m-am oprit aproape de intrarea în oraş.
Plecasem dimineaţa, iar acum era deja în amurg. M-am oprit într-o poieniţă, am descălecat, am desfăcut zăbala şi m-am aşezat pe iarbă, cu dârlogul în mână. Calul a început să pască. După vreo jumătate de oră, s-au auzit tunurile ruseşti care trăgeau spre şosea, pe unde se retrăgea grosul armatei. Aruncau în aer căruţe şi oameni. Vedeam cum ruşii fac totul praf. Am încălecat să fug pe câmp, undeva; am traversat şoseaua printre căruţe, iar la margine am sărit cu calul. Dar n-am văzut că acolo erau smârcuri. Fusese un lac care secase, iar acum erau numai noroaie. Calul a rămas înfipt. N-a mai putut să iasă. M-am ridicat imediat. Nu mă lovisem, dar nu ştiam ce să fac. N-aveam cal, iar în jurul meu cădeau bombele. Am văzut venind în galop un cal fără călăreţ, cu dârlogul atârnând. M-am repezit şi l-am agăţat. Probabil că era un cal al unui ofiţer neamţ, care scăpase după ce stăpânul a murit. M-am urcat în şa şi tunde-o pe câmp!
Am mers trei zile şi trei nopţi numai pe câmp, nu pe şosea, ca să nu mă prindă ruşii. Am oprit în sate, unde oamenii mi-au dat câte un codru de mămăligă, că erau săraci. Am mâncat-o cu mere culese din pomi. După trei zile eram şi lihnit de foame, şi mort de oboseală – pentru că nu dormisem deloc. Dar am scăpat de ruşi.
Ajuns la Urziceni, aproape de Bucureşti, am văzut lume multă, şi ostaşi, şi localnici. Am descălecat la marginea unei curţi şi m-am trântit pe pământ. Mirosea a pâine proaspătă, de la brutărie, dar eu de abia mă puteam mişca. Din curte, un localnic se uita curios. „Bade”, îi zic, ” adu-mi o pâine şi un pepene, şi-ţi dau calul”. A plecat, s-a întors cu ce-i cerusem, i-am dat calul şi m-am aşezat la „masă”. Am mai chemat 2-3 ostaşi, şi ei înfometaţi, şi am împărţit pâinea caldă şi pepenele.
Între timp, au oprit lângă noi maşini ale armatei. Erau 10, care formau o coloană motorizată. M-am dus la un subofiţer şi i-am povestit cum scăpasem. „Mă luaţi şi pe mine?”. „Da. Când plecăm, vii la mine în camion, în spate, iar când vrei să cobori, baţi în geam şi opresc”, mi-a răspuns. Am mers până la Crivina, unde am sărit din camion. Aveam pe mine doar vestonul şi căram o traistă plină de ţigări, pe care le luasem dintr-un tren răsturnat, ca să i le duc lui tata, care era fumător. Eu nu fumam. În gară la Crivina, soţia şefului de gară a început să plângă când i-am povestit de unde veneam, fiindcă aveau şi ei un băiat pe front. M-au pus la masă şi m-au lăsat să mă odihesc vreo oră. Apoi şeful de gară a vorbit cu mecanicul unei locomotive care tocmai trăsese în gară, să mă ducă până la Chitila. La Bucureşti nu se putea ajunge cu trenul, fiindcă nemţii tăiaseră calea ferată, în timpul retragerii lor din calea ruşilor.
La Chitila, am avut noroc. Am găsit un tramvai, numărul 5, care făcea ruta Chitila-Bucureşti. Am mers până dincolo de Sf. Gheorghe, până la Mandravela, unde e azi complexul Big Berceni. Mandravela era proprietarul unui han mare, unde trăgeau căruţele cu negustori şi vânzătorii de lapte care-şi aduceau marfa din Popeşti-Leordeni în târg, la Bucureşti.
N-aveam ochi pentru ce era în jur, aşa de grăbit eram să ajung acasă, să vadă ai mei că am scăpat. La Mandravela, l-am rugat pe un ţăran din Berceni să mă ia cu faetonul până în cartierul Apărătorii Patriei, unde aveam casa. M-am dat jos în dreptul străzii noastre, Panselelor, care făcea legătura între Olteniţei şi şoseaua Berceni. Mă ştiau toţi oamenii de pe stradă. Femeile m-au luat în braţe şi m-au pupat, iar vorba a ajuns repede la mama. Când am ajuns în dreptul bisericii, mama îmi ieşise deja în drum. A început să fugă spre mine: „Mânca-l-ar mama!”. A fost o mare bucurie! Eram nespălat, nebărbierit şi mort de oboseală, dar scăpasem.
Din nou spre front
Am stat acasă doar trei zile. La radio s-a anunţat că soldaţii fugiţi sau rătăciţi trebuie să se prezinte la unităţile lor, altfel vor fi declaraţi dezertori. Ai mei mi-au spus să mai stau, dar ştiam că trebuie să plec. Eram nevoit. Nu ştiam mare lucru, habar n-aveam ce era cu comuniştii, care preluaseră puterea. Pur şi simplu îmi dădeam seama că risc prea mult dacă nu mă duc la unitatea mea.
În gara din Bucureşti, m-am urcat pe un tren, care era deja arhiplin, şi aşa am mers până la Slatina. La unitate am găsit doar oamenii din PS, adică partea sedentară. Ceilalţi plecaseră deja în urmărirea nemţilor, foştii noştri aliaţi. Acum eram sub comanda ruşilor!
După o săptămână, mi-a venit ordinul să plec după unitatea mea. „Daţi-mi două-trei zile, să mă duc la ai mei”, i-am spus comandantului. Nu ştiam dacă o să mă întorc sau nu de pe front, aşa că am mai petrecut câteva zile cu părinţii. După ce am lăsat-o din nou plângând pe mama, am plecat spre
Ardeal, unde erau camarazii mei. Cu trenul, cu căruţa, cu ce am găsit. Am călătorit împreună cu un colonel pe care l-am cunoscut în gară un om foarte cumsecade, doctor. La Sibiu, ne-am oprit câteva ore, fiindcă aici era prietena mea, refugiată împreună cu familia, din Bucureşti.
Apoi ne-am continuat drumul spre Satu Mare, încercând să-mi ajung din urmă unitatea. Erau lupte, ai noştri încercau să intre în Ungaria, dar erau respinşi de nemţi, aliaţi cu ungurii. Câte două-trei ore de bombardamente şi foc de mitraliere, apoi se făcea linişte. Îmi preluasem secţia de tunuri Oerlikon. Am fost încartiruit în casa unei doctoriţe. Vremea era ploiasă, era toamnă.
Tokaj: Morţi în balta cu vin
Nemţii n-au mai rezistat. Am trecut Tisa, am spart frontul şi am început urmărirea. În curând am ajuns la Tokaj, la dealurile cu vii de jur. Aici se făcea renumitul vin de Tokaj, şi alb, şi negru. Beciurile erau pline de butoaie.
Când am intrat într-un beci uriaş, ne-am dat seama că ruşii ne-o luaseră înainte. Ei conduceau operaţiunea, ei erau şefii. Când au ajuns în beci, n-au mai avut răbdare să dea butoaiele jos, aşa că au început să le găurească cu focuri de armă. Vinul curgea, iar ei îl beau direct din butoaie. Am văzut cadavrele unora dintre ei, morţi în vin. Pluteau în balta de alcool. Era groaznic.
Am stat o zi la Tokaj, apoi ne-am continuat marşul spre Cehoslovacia. Ajunşi într-un sat unguresc, ne-a izbit liniştea, ca de cimitir. Se ascundeau. Le era frică de români, dar mai mult le era de ruşi, pentru că ruşii violau femeile şi furau tot ce prindeau. Pe hornul unei case ieşea fum, aşa că am intrat. Înăuntru, nimeni. Focul aprins la bucătărie şi două ligheane: unul cu cocă, altul cu gogoşi. Am stins focul, am luat gogoşile şi ne-am îndreptat spre beci. Când dau să cobor, de acolo ies două bătrâne, cocârjate şi îmbrobodite. „Iono potkivano! Sănătate!”, le zic. Ele au bălmăjit ceva, moarte de frică. Le-am făcut semne să nu le fie frică, că soldaţii români sunt de treabă. Au început să plângă, că n-au de niciunele. N-au pâine, nici măcar sare nu mai au; aşa că am trimis un soldat, care s-a întors cu vreo şapte pâini şi o pungă cu sare.
Au început să iasă de prin beciuri şi fetele, cu hainele pe dos, înnegrite cu funingine, îmbrobodite, ca să arate urât, să nu fie atrăgătoare. Ordinele noastre erau clare. Înainte să intrăm în Ungaria, am primit ordin să executăm orice soldat care va forţa o femeie. Fetele au început să se aranjeze, să se pieptene, şi să stea de vorbă cu noi. Ne-am petrecut o seară în satul unguresc.
În alte sate n-am putut intra. Erau apărate cu disperare de armata germană şi de cea a Ungariei.
Aşa că am dormit în şanţuri, pe unde am apucat. Trebuia să te opreşti când se oprea inamicul.
Misiunea mea era să trag cu tunurile focuri de acoperire. Nu mai aveam avioane în care să trag, ţintele mele deveniseră cuiburile de mitralieră.
Am traversat Ungaria cam într-o săptămână, timp în care ne-am familiarizat şi cu noua putere politică. Comuniştii, care preluaseră puterea, au trimis la fiecare unitate câte un ofiţer politic, care ţinea adunări în numele partidului. Îl priveam ca pe un şef, îl salutam, nu-l contraziceam şi ne vedeam de treabă.
În Cehoslovacia: Peţitorii
Am intrat în Cehoslovacia. Acelaşi ordin: nu furăm, nu batjocorim femeile. Să ne purtăm corect. Familia la care am fost încartiruit avea o fiică, de vreo 18, poate 20 de ani. După masă, seara, se uita la barba mea. Eram nebărbierit, iar ea era frizeriţă. M-a aşezat pe scaun, m-a tuns şi m-a bărbierit. În viaţa mea nu m-a bărbierit cineva mai bine! Aveam o barbă deasă, în mai multe direcţii, adică foarte greu de bărbierit. Aşa bine m-a ras, că nu mai simţeam niciun fir! Când a terminat, am vrut să plătesc, dar a spus că nu e nevoie.
Primul oraş în care am ajuns a fost Trencin Teplice, o staţiune cu ape termale, ca Herculane. La infanterie erau mulţi ţigani, care, când au văzut bazinele, s-au dezbrăcat şi s-au aruncat în apă. După ce s-au scăldat, s-au săpunit. Săpunul era deasupra apei. Apele termale nu suportă săpun, nu sunt ca să te curăţi de murdărie.
Câteva ore mai târziu, am fost încartiruiţi în alt oraş, Trencin Tepla şi am nimerit din nou la o familie care avea o fată. În trei sau patru zile cât am locuit la ei, ne-am împrietenit, iar ea s-a amorezat de mine. Le-a spus şi părinţilor, care mi-au propus să rămân la ei şi să mă căsătoresc cu ea. „Nu pot. O să fiu declarat dezertor, am părinţi care mă aşteaptă acasă…O să mă întorc după război”, le-am răspuns, cu ajutorul unei vecine care, fiindcă locuise 30 de ani în România, vorbea româna.
În război, când a trebuit să plecăm de la Tepla, au venit toţi să mă petreacă. Se făcuse alai: fata, mama, tata, fratele…Colonelul meu a văzut: „Ce era, mă, acolo?”. Zic: „D-le colonel, dacă mă plac oamenii, ce să fac?”. A râs: „Bravo, mă, băiatule, bravo!”
Atacul din Munţii Tatra
Continuam să-i urmărim pe nemţi. În Munţii Tatra, la Hornih Lehota, am primit ordin să trec muntele cu tunurile. Ordinul era ca până în dimineaţa zilei următoare să ajung de cealaltă parte a muntelui, unde era comandamentul românesc. Cărarea era atât de îngustă, că de abia încăpeau cele două roţi ale unui tun. Cu primul am trecut eu. Au rămas trei. Una dintre roţile ultimului tun a alunecat şi s-a proptit în brazi, gata să cadă în prăpastie. M-a chemat un soldat şi, cu toţii, am pus mâna. Trebuia să rezolvăm în linişte, pentru că jos, în lateral, pândea Armata germană. Ne-am chinuit şi am salvat tunul.
A doua zi, mergeam cu „ţine-calul” meu. I-am lăsat calul şi am luat-o pe jos. Când am ajuns în buza muntelui, au început să tragă, cu brandurile. M-am aruncat într-o groapă de infanterie. Fiecare infanterist avea o lopăţică, cu care săpa o groapă în care se ferea de şrapnele. Am avut noroc să dau de una gata făcută. Iuuuu, brrrrr! Vreo trei sferturi au tras. De câte ori auzeam, ziceam că pe mine o să cadă. S-au oprit brusc. Am mai stat puţin, mi-am făcut curaj şi am plecat mai departe. Am ajuns negru de funingine, dar viu, la comandament. Şi-au făcut cruce: „Ai scăpat, mă!”. Atunci comandantul m-a propus pentru decoraţie.
De aici am trecut munţii, în Podişul Boemiei şi Moraviei, care seamănă cu Podişul Transilvaniei. La cehi nu erau multe terenuri agricole. Pâinea e rară. Cartofii erau de bază. Noi nu mai aveam cu ce să hrănim caii, pentru că nu aveam, ca în Ungaria, furaje, trifoi, fân. În Cehia, doar pe dealuri şi pe munte era iarbă. Trebuia ră rezolvăm problema. Unitatea trimitea furgoane în Ungaria, ca să aducă fân, dar era puţin. Nu ajungea. Au început să ne moară caii. Cădea calul. Şi nu se mai ridica. Acolo rămânea. Aşa au murit trei. Nu ştiam ce să mai facem.
La un moment dat, am găsit o herghelie, care era păzită de ruşi. Aveau şi cai, şi măgari, iar mie îmi trebuiau trei cai. Un sergent isteţ mi-a spus: „Lasă, că la noapte mă duc şi fur trei cai!”. I-am zis să aibă grijă, să nu fie împuşcat. Noaptea, s-a strecurat, numai el ştie cum, printr-o spărtură a gardului, şi s-a întors cu trei cai. Când ne-am uitat mai atent, unul era măgar, dar un măgar mare, care se încăpăţâna să nu tragă. Îl mai convingeai, dar numai cu vorba bună, niciodată cu bătaia.
Cum ne-am petrecut sfârşitul războiului
Războiul a mai ţinut cîteva săptămâni. Urmărindu-I pe nemţi, am ajuns la Novi Mesto, un orăşel. Aici am prins sfârşitul războiului. Ce chef a fost! Le-am luat la dans pe rusoaice, fiindcă ruşii aveau şi femei în armată. Erau frumoase şi solide. De cântat s-au ocupat lăutarii noştri, de la infanterie, iar noi jucam de bucurie.
Timp de o lună, am mai stat la marginea unei păduri, în barăci pe care le-am făcut din scoarţă de lemn. Apoi am plecat spre România. În drum m-am oprit, cu voia comandantului, la fata ai cărei părinţi mă peţiseră. Când m-a văzut, m-a luat de gât şi m-a pupat, apoi mi-a gătit o omletă şi mi-a dat să beau vin de coacăze. Când au venit acasă de la atelierul lor de cherestea, părinţii mi-au spus din nou să rămân.
După 20 de ani, în 1968, fata, care între timp se căsătorise şi avea doi copii, m-a invitat să-i vizitez, cu familia. Şi eu mă căsătorisem şi aveam doi copii. Am plecat cu familia spre Cehoslovacia, însă în Ungaria ne-am oprit. Ne-am întâlnit cu tancurile ruseşti care avansau spre Cehoslovacia, ca să înăbuşe Primăvara de la Praga, aşa că am luat-o înapoi spre România.
În război, după câteva ore de la despărţire, am luat-o spre ţară, pe jos. Înainte a intra în Ungaria, am primit ordinul de deconcentrare. Mi-am luat bagajul, am spus „La revedere” şi m-am urcat într-un marfar, până la Cluj, de unde am luat un Expres, tren rezervat de obicei ofiţerilor. „Ce o să facă dacă mă prind, o să mă bage la puşcărie?”. În tren, controlorii mi-au spus că n-aveam voie să iau trenul, dar le-am explicat că de abia aşteptam să ajung acasă, de pe front.
Aşa am ajuns acasă. Am scăpat nevătămat de pe front, dar în anii următori au început necazurile. Erau altfel de războaie. N-am primit serviciu, fiindcă n-am vrut să mă înscriu în Partidul Comunist, am fost anchetat de Securitate pentru o vină imaginară, iar în anii 80, casa noastră din strada Panselelor, fostă Ferdinand, a fost demolată de Ceauşescu.
