Secretarul de presă al Casei Albe, Jay Carney, a declarat luni că situaţiile din Libia şi Siria sunt diferite, că „Libia este unică” pentru că Gaddafi a folosit forţele militare împotriva populaţiei civile. Câteva ore mai târziu, în Siria, Bashar al-Assad făcea exact acelaşi lucru ca Gaddafi: scotea tancurile în stradă la Dara’a pentru a reprima populaţia civilă. Cu toate acestea Occidentul nu se grăbeşte să atace Siria şi să protejeze civilii. De ce?
Cu câţiva ani în urmă, Siria părea să fie ţinta certă a etapei post-Irak în războiul anti-terorist. Toate circumstanţele păreau să indice în acestă direcţie. Siria este singurul stat arab care este calificat în mod oficial de Statele Unite drept „sponsor al terorismului” şi pe bună dreptate: Siria a asigurat „tranzitul” spre Irak al „insurgenţilor” care au făcut mii de victime în rândurile populaţiei civile prin atacuri sinucigaşe şi foarte puţine în rândurile ocupantului american. Siria este, alături de Iran, principalul sponsor al organizaţiei teroriste Hezbollah. Legat de Liban, Siria este, alături de Hezbollah, principalul suspect în asasinarea fostului premier libanez Rafiq Hariri. Tot împreună cu Iranul – a cărui voce în lumea arabă o reprezintă – Siria este principalul susţinător al grupării teroriste palestiniene Hamas. De altfel, sediul central al Hamas nu se află în Gaza, unde domneşte absolut, ci la Damasc. Tot la Damasc se află sediul central al Jihadului Islamic palestinian. O mulţime de motive şi toate foarte bune pentru ca Occidentul – sau măcar America – să îndepărteze de la putere, eventual prin forţă, regimul lui Bashar Al-Assad, al treilea din lume, după Coreea de Nord şi Azerbaidjan care a experimentat dinastia prezidenţială.
Siria, mai periculoasă ca Libia
Siria lui Assad este incomparabil mai periculoasă pentru interesele SUA şi ale Europei decât Libia lui Gaddafi, pe care, de altfel, în ultimii ani, Washingtonul reuşise să îl îmblânzească iar europenii să îl tapeze de o grămadă de bani. Şi atunci, de ce Libia şi nu Siria, mai ales că imperativul protejării populaţiei civile – 400 de morţi în Siria, până acum – este acelaşi? De ce Barack Obama i-a cerut direct şi fără echivoc lui Gaddafi să plece, iar în cazul Siriei s-a mulţumit să „condamne” violenţa? De ce a decis Obama, după rugăminţile de săptămâna trecută ale britanicilor şi francezilor, să pună la dispoziţia coaliţiei dronele cu care au fost reluate atacurilor împotriva reşedinţelor lui Gaddafi iar în cazul Siriei, Casa Albă vorbeşte de „sancţiuni ţintite” deşi Siria este deja supusă sancţiunilor economice?
Motive false
Petrolul nu poate fi diferenţa, aşa cum susţin unii şi cum se întreba ieri în mod ipocrit Vladimir Putin. Despre petrol nu a fost vorba nici măcar în Irak, darămite în Libia, de unde, de altfel, americanii nu au importat niciodată mai nimic. În timpul războiului din Irak preţul petrolului a crescut constant, nu a scăzut, cum s-ar fi întâmplat dacă americanii s-ar fi aflat acolo pentru petrol. La fel, acum preţul petrolului este în creştere şi, pe de altă parte, dacă ar fi fost vorba despre petrol, ar fi fost mult mai simplu de negociat direct cu clanul Gaddafi decât cu o mulţime obscură de lideri rebeli.
Nici despre interese de securitate vitale nu poate fi vorba, cel puţin pentru SUA. Americanii nu au nici un interes în Libia aşa cum au, de exemplu, în Egipt sau Arabia Saudită. Pentru europeni, Mediterana ar fi fost mai sigură cu Gaddafi la putere decât cu o Libie divizată între triburi şi ambiţii locale. Pe de altă parte, o Sirie care se pregăteşte să ofere Iranului o bază navală la Mediterana, reprezintă o ameninţare de securitate serioasă. Şi atunci, de ce? Există cel puţin trei răspunsuri.
Cele trei explicaţii
1. Gaddafi este singur, Assad are prieteni. După cum recunoştea Carney luni, în cazul lui Gaddafi, coaliţia a avut Liga Arabă de partea sa. Liderii arabi îl dispreţuiesc pe Gaddafi, care este susţinut numai de prietenii săi africani, dar Africa nu contează. Nici o şansă ca Liga Arabă să susţină o acţiune militară împotriva regimului lui Assad. Acţiunea împotriva lui Gaddafi, a fost sancţionată de Rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitate ONU. Nici o şansă ca Rusia – aliată tradiţională a Siriei şi aspirantă ea însăşi la o bază navală la Mediterana – şi China să îşi dea acordul pentru o intervenţie militară în Siria. Orice acţiune în forţă în Siria ar fi aşadar, în mod obligatoriu, una unilaterală, iar Obama nu are nici o intenţie să recurgă la acţiuni unilaterale fie şi numai pentru că s-ar regăsi în exact aceeaşi poziţie ca a mult hulitului George W. Bush.
2. Turcia. Ankara s-a angajat în ultimii ani într-o campanie de recucerire a influenţei pierdute în Orientul Mijlociu sub aşa-numita doctrină a neo-otomanismului, teoretizată şi pusă în operă de ministrul de Externe, Ahmed Davutoglu, iar Siria este esenţială pentru acest demers. Prim-ministrul Erdogan şi-a manifestat în mod repetat frustrarea faţă de refuzul lui Bashar al Assad de a promova reforme autentice, dar Turcia nu va accepta niciodată o acţiune militară în propria curte, în Siria fără o ruptură serioasă în relaţiile şi aşa tensionate dintre Ankara şi Occident. America şi Europa îşi pot permite multe în lume, dar nu îşi pot permite să piardă un aliat de importanţa strategică a Turciei. Pur şi simplu, Siria nu merită.
3. Israelul. Siria şi Assad în mod special, sunt inamici juraţi ai Israelului, dar pentru Tel Aviv, Assad este inamicul pe care adoră să îl aibă. Este adevărat, Siria este o sursă permanentă de ameninţări – Iran, Hezbollah, Hamas, etc – dar măcar este un inamic predictibil care poate fi ţinut sub control. O îndepărtare a lui Assad de la putere ar schimba în mod dramatic regulile întregului joc strategic din Orientul Mijlociu şi nu este deloc clar că s-ar schimba în favoarea Israelului, chiar şi în cazul unei intervenţii unilaterale americane. Cât sunt ei de super-putere imperială, americanii nu par capabili să controleze nici măcar guvernele din Irak – unde, ieri prim-ministrul Nuri al-Maliki a anunţat că nu va ceda presiunii Washingtonului de a prelungi prezenţa trupelor americane pe teritoriul irakian – sau Afganistan, despre care Wall Street Journal scria ieri că este presat de Islamabad să abandoneze SUA şi să accepte protecţia Pakistanului şi a Chinei în schimb. Marioneta Hamid Karzai începe să rupă sforile.
Pe de altă parte, după aproape zece ani de război, americanii nu au reuşit să alunge complet Al Qaeda nici din Afganistan, nici din Pakistan, nici chiar din Irak. Israelul este conştient că sub Assad, nu există şi nu va exista Al Qaeda în Siria. Sub un regim „popular”, condus de majoritatea sunnită oprimată vreme de atâtea decenii de minoritatea alawită din care face parte clanul Assad, s-ar putea foarte bines să existe. Ca şi în Egipt, şi în cazul Siriei Israelul preferă statu quo-ul instabilităţii şi incertitudinii.