Două observaţii am făcut miercuri seară, în talk-show-ul lui Robert Turcescu şi Ion Cristoiu, când am fost întrebat cum comentez fragmentul de dialog dintre Sorin Ovidiu Vîntu şi Sebastian Ghiţă, apărut după arestarea patronului Realităţii TV: acest dialog confirmă că Vîntu este întruchiparea perfectă a ceea ce în engleză se numeşte „con man” şi că vedem, în sfârşit, dimensiunea reală a unui personaj care până de curând poza cu succes cvasitotal într-un finanţist de talie internaţională, un geniu al Bursei care jonglează cu miliardele (sic!) de dolari, speculând cu lejeritate pe oricare din marile pieţe ale lumii, de la New York la Moscova.
Câteva amănunte în plus:
De ce „con man”? De ce nu şarlatan, de ce nu escroc? Pentru că în limba română nu există încă un cuvânt care să descrie perfect prototipul lui Vîntu. „Şarlatan” este prea blând, prea inofensiv pentru dimensiunea pagubelor pe care le-a lăsat în urmă FNI. Şarlatanul e cel cu alba-neagra sau cel care te lasă fără hainele de pe sârmă după ce te-a convins că e un cerşetor care ţi-ar mătura curtea pentru o farfurie de mâncare, nu cel care pune mâna pe sute de milioane de euro, care aduce în pragul disperării zeci de mii de familii, provocând revolte de stradă, încheiate cu maşini incendiate în faţa Guvernului, şi destabilizând economia unei ţări.
„Escroc”, pe de altă parte, nu acoperă pe deplin esenţa tipului de fraudă pe care s-a bazat Vîntu. Pentru un escroc orice metodă este bună pentru a pune mâna pe banii altora: inginerii financiare, documentele falsificate, folosirea de interpuşi care ulterior dispar din ţară. Pentru un „con man”, aceste metode sunt mai degrabă instrumente auxiliare, accesorii tehnice care fac posibil transferul banilor dinspre buzunarul tău spre al lui.
„Con man” vine de la „confidence man”, un om a cărui principală armă pentru a te fura este încrederea pe care ajunge să ţi-o inspire. El nu îţi ia banii, ci te face să îi dai singur şi nesilit de nimeni. Vîntu nu a intrat noaptea în casele a sute de mii de români, mascat şi cu un sac în spate, pentru a le fura banii de sub saltea. Şi nici nu a mituit funcţionari de bancă pentru a muta banii din conturile clienţilor în contul său. El a spart casele a sute de mii de români cu un basm – bagă banii la FNI şi o să câştigi de opt ori mai mult – şi cu un spot publicitar hipnotizant – „dormi liniştit, FNI lucrează pentru tine”. Dar, de luat, nu a luat un leu. Miliardele i-au fost aduse la nas, bănuţ cu bănuţ, de toţi naivii care încă mai credeau în poveşti despre copaci la rădăcina cărora îngropi un galben, te culci liniştit şi a doua zi nu trebuie decât să îi scuturi pentru a-ţi cădea la picioare o comoară.
Singura lui performanţă antreprenorială autentică nu este Realitatea TV, aşa cum ar fi tentaţi să spună unii care nu ştiu ce sume colosale a risipit prima televiziune de ştiri din România, ci crearea imperiului Gelsor, acel aspirator imens de bani, cu tentacule întinse până în cel mai mic cătun, unde mulţi şi-au băgat economiile de o viaţă pentru a primi la schimb o hârtie fără valoare.
Sigur, nu el a construit acest imperiu, ci armata de securişti pe care i-a angajat, care de altfel au şi administrat marea operaţiune de aspirare a banilor. Însă nu îi poate fi contestat meritul de a fi înţeles perfect cine sunt oamenii cei mai capabili din această ţară de a-şi lăsa semenii în fundul gol rapid, eficient şi mai ales fără mustrări de conştiinţă. I-a ales şi i-a plătit regeşte pe cei mai antrenaţi în crearea, credibilizarea şi exploatarea în condiţii de siguranţă a megaminciunilor.
A doua mare performanţă a lui Vîntu, faptul că a scăpat nepedepsit după ce a pus mâna pe o avere colosală, tot reuşita unui „con man” a fost în esenţă. Coruperea celor care l-ar fi putut băga după gratii a fost doar un detaliu în ampla operaţiune de mistificare pe care a orchestrat-o. Nu i-ar fi fost suficienţi banii pe care i-a câştigat prin FNI pentru a-şi cumpăra libertatea dacă, în paralel, nu şi-ar fi creat o aură de geniu financiar, de speculator care se mişcă pe marile burse ale lumii precum peştele prin apă şi mai ales de invincibilitate.
Iar explicaţia este simplă: politicienii şi oamenii din sistemul de justiţie i-ar fi luat de mult toţi banii pentru a nu îl condamna dacă nu ar fi făcut acest efort fenomenal de a convinge pe toată lumea că forţa lui nu stă doar în banii de la FNI. Că învârte sume mult mai mari decât amărâtele de milioane luate cu un cântec de leagăn. Că îi ţin spatele oameni mult mai grei decât securiştii şi activiştii vechi şi noi. Şi că mai degrabă se va prăbuşi ţara decât să ajungă el la închisoare. Iar dacă un asemenea cataclism epocal s-ar întâmpla, va trage după el în noroi toată floarea coruptă a României. Ce dovadă mai bună că avem de-a face cu un iluzionist decât faptul că, iată, a ajuns în arest şi ţara nu s-a prăbuşit. Şi că în curând ar putea să fie şi condamnat, iar alte nume de politicieni şi magistraţi pe care i-a corupt, în afara celor pe care îi ştim deja sau care se văd cu ochiul liber, întârzie să apară.
Ca la finalul unui grotesc joc de umbre, după ce pânza cade şi profilul monstruos care se proiecta pe ea dispare, ce vedem este un om într-un cărucior. Orbit de reflectorul care până acum l-a ajutat să-şi ducă trucul până la capăt, face gesturi dezarticulate pentru a ne convinge că mirajul este real, că spectacolul încă nu s-a terminat. Vorbele lui, de care nu îi mai pasă dacă sunt sau nu înregistrate, dacă vor fi folosite sau nu împotriva sa, spun pentru prima oară adevărul. „Bă, eu am făcut eforturi disperate să nu mă dau în fapt de unde vin şi cine sunt!”
Restul este însă neschimbat. Bluful unui jucător de poker care nu mai are nici o carte bună în mână. Laudele sale că Virgil Măgureanu, fostul şef al SRI, i-a dat OK-ul să împuşte rackeţi (sic!) şi că făcut-o, „la propriu”, cu sute dintre ei, că i-a îngropat pe dealurile Moldovei… nici nu ştii dacă să te umfle râsul sau să-i plângi de milă. Sau să ne plângem de milă. Pentru că vorbim de acelaşi om care nu cu mult timp în urmă ţinea cu sufletul la gură milioane de români, care aflau din primele sale interviuri televizate că România are un speculator de geniu, care jonglează cu miliardele pe marile pieţe financiare ale lumii. Atât a mai rămas din Soros-ul nostru altoit cu Madoff: un „golănaş mic”, care se laudă că a controlat toată reţeaua de „bulibaşi”, care furau pentru el argint industrial.
Ar fi extrem de ironic ca Vîntu să ajungă să fie condamnat nu pentru toate infracţiunile pe care le-a comis pentru a-şi duce la bun sfârşit înşelătoriile financiare, ci chiar pentru talentul său autentic: jocul la bluf. Procurorii şi judecătorii i-ar putea plăti cu aceeaşi monedă de care el s-a folosit pentru a-şi asigura imunitatea. Să fie convinşi că ameninţările sale sunt apă de ploaie, că nici măcar în starea asta de disperare, când riscă să piardă singurul bun care i-ar mai putea asigura în viitor revenirea, Realitatea TV, nu ar îndrăzni să angajeze pe cineva care să îi tragă un glonţ în cap partenerului de afaceri, însă, cu toate astea, să pretindă că îl cred pe cuvânt. Şi să îi ia în serios fantasmagoriile, bravada şi ameninţările de fante de mahala. Să-l trimită înapoi „în pârnaie” nu pentru marile sale lovituri, ci pentru o găinărie de acelaşi calibru ca aceea cu pateuri şi ştrudele pentru care a intrat şi prima oară. Asta da ironia şi răzbunarea sorţii.
