Recunoaştem sau nu, Casa Poporului este un subiect de mândrie naţională atunci când un străin ne opreşte prin Bucureşti să ne întrebe de ea. Primul lucru care ne vine în minte este dimensiune ei colosală, care a făcut-o să intre de trei ori în Cartea Recordurilor pentru suprafaţă, greutate şi preţ.
Ceauşescu şi-a ţinut poporul în frig şi foame, în timp ce megalomania i-a dictat să construiască cu viteza luminii şi braţele militarilor în termen o clădire gigant, despre care specialiştii spun să este urâtă şi inutilă. Şantierul a început în 1980. S-au demolat 7 km2 din vechiul centru al capitalei – cu tot cu Mânăstirea Văcăreşti, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naţionale etc. -, şi s-au relocat 40 000 de oameni. Acum se numeşte Palatul Parlamentului şi, aşa cum indică şi denumirea, adăposteşte Parlamentul României şi este în mare parte neocupată, din cauza preţului mare de întreţinere şi a lipsei de idei.
Totuşi, în perioada 2003 – 2004, pe aripa vestică a palatului s-a construit o anexă exterioară din sticlă, utilată cu ascensoare, care facilitează accesul în ceea ce se numeşte Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC). De şase ani MNAC este gazda Rokolectiv, un festival de muzică electronică şi „related arts”, aşa cum scrie pe siteul oficial al evenimentului, editat exclusiv în limba engleză.
Intrarea se face prin Calea 13 Septembrie, dar nu oricum, ci printr-un filtru la fel de exigent ca cel de pe aeroportul Heathrow atunci când se zvonesc ameninţări teroriste. Poliţiştii de la intrare şi vigilenţa lor exagerată sunt singurele elemente care amintesc de vechiul regim şi de autoritatea statului. În rest, sus la petrecere, singura autoritate care tronează este muzica şi atitudinea civilizat cool pe care trebuie să ţi-o păstrezi orice ar fi. MNAC-ul este un spaţiu ultramodern, proiectat de arhitecţi inspiraţi, iar de pe terasă poţi privi către un nou şantier faraonic, dedicat Catedralei Mântuirii Neamului.
La Rokolectiv vin artişti pe care îi cheamă Zombie Zombie, Elektro Guzzi şi Petre Inspirescu, iar show-urile lor se compun din sunete, lumini şi proiecţii care ar fi scos-o din sărite pe Elena Ceauşescu. În public sunt tineri middle class, educaţi, cu ţinute îndelung studiate, care nu au nimic în comun cu militarii în termen care au muncit la Palatul Parlamentului. Sunt genul care se informează şi informează pe Facebook şi Twitter, care preferă Berlinul în locul Parisului şi habar nu au de divorţul columbenilor. Sunt genul care află totul înaintea ta, dar numai despre acele lucruri care „contează”.
Observându-i, e greu să nu remarci distanţa dintre gradele lor de libertate de expresie, pe toate palierele, şi rigiditatea vechiului regim care şi-ar fi dorit să-i vadă pe toţi utecişti în halate bleumarin. Observând Palatul Parlamentului, şi pustietatea rece din el şi din jurul lui, e greu să nu te gândeşti la preţul plătit de români pentru o clădire de care se bucură doar ocazional şi numai în intervale scurte de timp.
