De curând, la Târgu Mureş, a avut loc un festival-concurs de teatru studenţesc, care este parte a unui program mai larg de integrare profesională a absolvenţilor facultăţilor de teatru pe „piaţa” deja suprapopulată de actori şi regizori tineri.
Oraşul Târgu Mureş poate fi, pe bună dreptate, considerat un fel de capitală a teatrului independent, acolo existând de ani buni o mişcare artistică underground foarte serioasă care a pus cu mult în umbră teatrul de stat din localitate. Vârf de lance al acestei guerille teatrale a fost Teatrul 74 care, după ce ani de zile s-a luptat cu structurile anchilozate ale statului, a învăţat cum se pot afirma „independenţii” chiar şi în România. Având deja know how-ul, directorul acestei instituţii, actorul Theo Marton, a pus la punct împreună cu echipa sa un proiect prin care tinerii artişti ce vin din urmă să fie învăţaţi să-şi creeze trupe independente. Proiectul a primit finanţare europeană şi astfel, studenţii din trei centre universitare, Târgu Mureş, Sibiu şi Cluj au fost aduşi la Teatrul 74, unde au fost instruiţi profesional de către importanţi actori, regizori şi manageri de teatru.
Hăţişul birocratic, temă de concurs
Studenţii au fost împărţiţi în 12 grupe trase democratic la sorţi, fiecare având în componenţa sa actori, regizor, dramaturg, scenograf, PR şi manager, şi au început să funcţioneze ca o trupă adevărată de teatru. Dramaturgul a scris o piesă pe care regizorul mână-n mână cu scenograful a pus-o în scenă cu actorii din „dotare”, lucru cu atât mai dificil, cu cât mulţi se vedeau atunci pentru prima dată. PR-ul a creat caietul-program al montării, în timp ce managerul a făcut bugetul spectacolului, fiecare cheltuială trebuind să fie justificată către „ordonatorul de credite”. Astfel că cele 12 echipe au simulat întreaga activitate a unei trupe pe parcursul unei montări, atât artistică, cât şi administrativă. Rezultatul a fost uimitor nu numai pentru că mai bine de jumătate dintre spectacole au ieşit surprinzător de bune pentru nişte creaţii studenţeşti, cel puţin două dintre ele putând oricând intra în repertoriul curent al unor teatre adevărate, ci şi pentru faptul că „managerii” trupelor s-au descurcat foarte bine prin tot hăţişul birocratico-administrativ pe care îl presupune o punere în scenă de la A la Z.
În etapa finală a proiectului „Practică Teatrală în Regiunile de Centru şi Nord-Vest”, trupele au dat premiera în faţa unui public adevărat şi a unui juriu format din nu mai puţin de 14 persoane reprezentând mai toate „meseriile” industriei teatrale: regizori, actori, scenografi, dramaturgi, critici şi directori de teatre. Premiul constă în prezentarea celor trei spectacole ce au urcat pe podium la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu din vara acestui an.
Unchiul Vania din Secuime
Unul dintre spectacolele premiate a fost „Flori de mină” al trupei româno-maghiare „Dupblat”, în regia Alexandrei Felseghi. Piesa este o rescriere extrem de inteligentă a capodoperei cehoviene „Unchiul Vania”. Textul tânărului dramaturg Székely Csaba are o forţă absolut năucitoare şi fiecare replică, scrisă cu cinism şi cu un umor negru nebun, este ca un upercut primit de spectator în plexul solar. Scriitura este fabuloasă şi abordează cu foarte mult curaj teme de o gravitate extremă. Acţiunea se petrece într-un sat amărât (de fapt o „comună” amărâtă, cum subliniază cu insistenţă personajul central, Ivan) din secuime unde nimeni nu mai are serviciu, pentru că singurul loc unde se puteau angaja, mina, a fost închisă. Ivan, un bărbat altădată plin de idealuri, nu e acum decât un beţiv ratat. Lipsa de orizont l-a transformat într-o creatură acră şi cinică căreia i s-a uscat sufletul de tot. Singurul cu care mai discută din când în când este doctorul satului, la fel de ratat şi la fel de alcoolic ca şi el. Discuţiile purtate de cei doi sunt sterile şi au doar darul de a le adânci depresia. Acolo unde Cehov deplângea ratarea definitivă a idealurilor intelectualilor ruşi, piesa „Flori de mină” pune pe tapet dramele secuilor trăitori într-una dintre cele mai sărace zone ale ţării. Interesanţi pentru politicieni doar cu ocazia alegerilor şi pentru televiziunile maghiare doar de 15 martie, Ziua Ungariei, când trebuie să-şi pună costumele populare şi să cânte cântece tradiţionale în faţa camerelor de luat vederi, secuii, ca şi românii din zonele rurale, nu sunt decât o masă de manevră electorală sau propagandistică atunci când este nevoie, în restul timpului neinteresându-se nimeni de soarta lor, pare a spune dramaturgul.
„Toată ziua noi ne respectăm tradiţiile. Nici nu mă scol bine că şi încep să respect tradiţiile… Ce sunt altceva tradiţiile noastre decât a bea palincă şi a fura lemne din pădure?” Şi, din nefericire, tot din „tradiţie” a început să facă parte şi faptul că din ce în ce mai mulţi dintre cei ce se duc să fure lemne nu se mai întorc niciodată din pădure preferând să-şi pună capăt zilelor spânzurându-se. „De când nu ai mai văzut un secui mort de moarte bună, cu un topor în cap de exemplu?”, face prin doar câteva replici dramaturgul Székely Csaba turul problemelor teribile cu care se confruntă secuii: sărăcia lucie, transformarea furtului de lemne într-un mod de viaţă (ce e drept, urmând exemplul călăuzitor al unor lideri UDMR), rata foarte mare a sinuciderilor şi actele de violenţă.
Pe lângă textul de o reală valoare dramatică, spectacolul a scos la iveală un student care, cu doar puţină şansă şi încredere acordată de regizori, ar avea toate datele necesare să devină un mare actor. Orban Levente, actor în devenire, are ceva din stranietatea şi forţa de interpretare şi seducţie pe care le are Marcel Iureş.
Şi, ca dovadă că proiectul iniţiat de Teatrul 74 îşi dovedeşte utilitatea, compania Dupblat încearcă să părăsească laboratorul şi să devină o trupă cu acte în regulă.
