Aşadar, am mai traversat o experienţă traumatică. Un pastor radical din SUA arde Coranul şi din acest motiv, în cealaltă parte a lumii o reprezentanţă ONU este atacată de o mulţime pusă pe linşaje.
Rezultatul: la câteva sute de ani după ultimele execuţii în stil oriental la care au fost supuşi românii, un funcţionar ONU de origine română este… decapitat.
Să notăm că, deşi nu este vorba despre primul român care îşi pierde viaţa în Afganistan, avem de a face cu prima victimă din România a unui linşaj fundamentalist antioccidental şi anticreştin; un episod de cruciadă. Totodată, reţin şi faptul că omul respectiv, un bărbat de patruzeci şi ceva de ani, era un diplomat; şi încă nu doar reprezentantul ţării sale, ci al înseşi Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Vestea, recunosc, mă frisonează. S-ar părea că ideea de ambasadă, care funcţiona până şi în vremea lui Saladin, a ajuns într-o fundătură, atingându-şi limitele. Statutul de diplomat nu mai este suficient pentru a asigura cuiva imunitatea, cel puţin în unele zone fierbinţi de pe glob.
Între executarea lui Constantin Brâncoveanu şi a bărbaţilor din familia lui, la Istanbul, pentru că nu au abjurat de la credinţa creştină, pe de o parte, şi decapitarea unui diplomat ONU (împreună cu uciderea a alţi şase membri ai echipei lui) în Afganistan, pe de altă parte, distanţa s-a micşorat, comprimând în ea o întreagă evoluţie către o modernitate echilibrată şi relativ tolerantă. Noile forme de barbarie iau locul cu virulenţă celor vechi şi nu este deloc clar dacă astăzi, cu tot avansul tehnologic, cu toate schimbările în materie de discurs diplomatic şi politic, suntem mai bine echipaţi decât în trecut pentru a-i face faţă.
Ştim ce caută contingentul militar român din Kandahar, căci el este o expresie a politicii ţării noastre în postcomunism şi a alianţelor politico-militare asumate de ea ca membră a NATO şi partener strategic al SUA. Dar, repet, românul membru al reprezentanţei ONU din Afganistan nu ajunsese acolo trimis de statul român. Execuţia lui primitivă, oribilă, viza, desigur, intimidarea ONU şi a Occidentului, fără a avea ceva special contra României. Misiunile de patrulare româneşti şi-au dat, la vremea lor, obolul în vieţi omeneşti.
… Şi cu toate acestea, se poate constata – nu fără o anume iritare – că statul român reacţionează slab la acest eveniment fără precedent. El se rezumă la consolarea familiei victimei, la declaraţii de principiu, la gesturi de o reţinere care aduce a timorare. Nu sunt de aşteptat inflamări isterice, dar a minimaliza portanţa execuţiei din Afganistan la adresa unui concetăţean – care nu era un oarecare, ci se afla în exerciţiul unei funcţii diplomatice care făcea cinste ţării lui de origine – pare cel puţin o inabilitate, poate chiar o lipsă de recunoştinţă. Odată în plus, se ridică întrebarea în ce fel se simte statul român responsabil de viaţa fiecărui român. Ani de zile a părut că numai omul de rând, înghesuit prin autocarele emigrării sau în containere unde abia respira, fugind fără acte peste graniţe, este lipsit de orice asistenţă reală, efectivă, trebuind să aibă grijă de supravieţuirea proprie numai prin forţele sale personale sau cu ajutorul unor străini miloşi. Astăzi, un adevăr mai grav pare să survină cu brutalitate în prim plan: nici măcar diplomaţii noştri nu beneficiază, aparent, de mai multă siguranţă.
Este, probabil, vina ONU că nu ia suficiente precauţii când trimite în asemenea locuri incendiare diplomaţi. Dar România nu se face prin nimic vinovată de pierderea unei vieţi româneşti într-o asemenea situaţie?
Întrebarea este cu atât mai iritantă, cu cât întregul scandal al mesajelor revelate de Wikileaks, chiar dacă nu evidenţiază mari secrete ale politicii noastre interne şi externe, pune în lumină, fără dubiu, un fapt: noianul de bârfe, lipsa de loialitate, trăncăneala şi intrigile minuscule, derizorii prin care se justifică o serie de personaje publice de la noi. În schimbul acestora, avantajele primite prin poziţia pe care o ocupă numai puţine nu sunt. Subminarea imaginii diplomaţiei romnâneşti nu avea nevoie de o nouă lovitură pentru a continua.
Practic, seria de miniştri slabi, incapabili să contureze – sau, dacă există – să evidenţieze convingător o strategie coerentă românească în materie de politică externe devine astfel expresia unei buimăceli mai ample a statului carnivor, care îşi salvează botinele consumându-şi contribuabilii. Preşedintele, premierul, şeful externelor au nevoie nu doar de consilieri mai atenţi la ce ni se întâmplă nouă, tuturor, ci şi la greutatea cuvintelor rostite sau nerostite la timp.
