Li se spune „kamalari”. Vândute de la vârste fragede, pentru că sunt sărace şi aparţin unor caste inferioare, suportă bătăi şi abuzuri din partea celor care au drept de viaţă asupra lor. Le cumpără şi pe post de cadouri, pentru proprii copii.
Urmila avea 5 ani când a fost vândută unui avocat dintr-o familie respectată. Purta un costum elegant şi ochelari de soare. „Nu mai văzusem niciodată o asemenea îmbrăcăminte”, îşi aminteşte tânăra din satul Manpur, citată în ediţia internaţională a cotidianului german Der Spiegel.
Era la începutul lui ianuarie, după începerea festivalului Maghi; era una din zilele reci când Tharu sărbătoresc Anul Nou. Şi perioada în care îşi vând fetele.
Urmila locuia într-o colibă de pământ, cu cei 10 membri ai familiei. Pe acoperiş creşteau dovleci, iar câţiva porci se bălăceau în noroi. Ştia că venise rândul ei. Surorile şi cumnatele ei erau deja kamalari. Ele îi povestiseră de bătăile şi umilinţele la care erau supuse. S-a rugat de mama ei să nu o dea, dar nu era decizia ei. Omul în costum a negociat cu fratele cel mai mare, pentru că el întreţinea familia. Băiatul a primit pe sora lui 4.0000 rupii, adică 50 euro.
O fetiţă cadou
Urmila şi-a petrecut prima noapte pe podea, întinsă pe o pătură, lângă o altă sclavă cumpărată recent de stăpân. În casă, oamenii sărbătoreau nunta fiului proprietarului. Totuşi, fetiţa a fost cadoul pentru fiica avocatului, care locuia la Katmandu.
„Este aşa de slăbuţă şi de pirpirie”, a spus noua stăpână a Urmilei. „Cum o să muncească în casă?”, a adăugat ea. De atunci înainte, copila avea să i se adreseze cu „maharani”, adică „doamnă”, iar copiilor ei, cu „prinţ” şi „prinţesă”. Abia peste 4 ani urma să îşi vadă părinţii din nou şi peste încă 11 avea să fie liberă.
La 20 de ani, Urmila s-a întors la şcoală. Deşi ar trebui să-i ceară fostului proprietar plata pentru cei 15 ani de muncă forţată, 20.000 rupii (200 euro), Urmila nu şi-a găsit cuvintele. Cu toate că a salvat sute de fete de sclavie, nu are curaj să-şi ceară drepturile. „Mi-e teamă să nu-l ofensez. Este o familie foarte influentă. Cine ştie ce-o să se mai întâmple dacă îi cer banii”, explică tânăra.
Lupta pentru drepturi: peste 1.750 fete salvate
Când 600 fete din Tharu au plecat la Katmandu, să se întâlnească cu preşedintele Nepalului şi să-i povestească problemele lor, Urmila a luat cuvântul. „Nu am avut deloc emoţii. Până la urmă, i-am spus ceva important”.
După această întâlnire, guvernul nepalez a anunţat că va aloca 1,2 milioane de euro pentru ca sclavele eliberate să fie reintegrate în societate.
Acum, districtul Urmilei, Dang, a fost declarat o zonă fără kamalari.
Tânăra a scris şi o carte, „Slave Child” (Copilul sclav), împreună cu un autor german. „Este povestea mea, dar poate fi, la fel de bine, povestea altor sute de fete”, spune Urmila.
Mai mult de 100 de fete locuiesc în adăpostul din Narti. Toate poartă uniforme de şcoală şi şaluri colorate, numite kurtas. Cele roşii sunt specifice populaţiei Tharu.
În multe după-amieze, fetele se împart în grupuri şi merg pe străzi, impart pliante şi sensibilizează oamenii cu privire la fetele-sclave. Totul face parte din proiectul Kamalari Abolition Project (KAP). Fondurile sunt furnizate de o organizaţie internaţională, Plan, din Germania.
Fetele merg prin satele locuite de Tharu, îi caută pe cei care mai deţin sclave şi îi ameninţă că îi vor da pe mâna legii, dacă nu le eliberează. Până acum, au salvat 1.758 de fete.
„Eram sclavi, sclavi needucaţi”
Tharu sunt asupriţi de foarte mult timp, pentru că sunt una din cele mai joase caste, potrivit religiei Hindu. Populaţia trăieşte în Terai, o regiune fertilă din Nepal, la graniţa cu India. Totuşi, din cauză că oamenii de la munte, care fac parte dintr-o castă superioară, au coborât în vale şi şi-au stabilit aşezări aici, Tharu au început să fie asupriţi şi, în cele din urmă, transformaţi în sclavi.
Şi tatăl Urmilei a fost sclav întreaga viaţă. Justificarea lui pentru vânzarea fiicei este că „aşa se făcea pe atunci”.
„Eram sclavi, sclavi needucaţi”, spune bărbatul.
Deşi Urmila primeşte bincuvântarea părinţilor ei de fiecare dată când îi vizitează, nimeni nu zâmbeşte şi nici nu se îmbrăţişează. „Încă mai sunt furioasă şi îi întreb unoeri: De ce mi-aţi făcut asta?”. Părinţii ei îi răspund în acelaşi fel în care răspund toţi ceilalţi: „Ce altceva am fi putut face?”.
Aproape nimeni n-a auzit aici de rezoluţia 1989 din Convenţia Drepturilor Copilului, care le conferă copiilor dreptul să se joace, să mănânce, să aibă un cămin stabil şi să fie educaţi.
În Nepal, munca forţată n-a fost abolită, prin lege, decât în 2000. Asta însemna că Tharu nu mai erau obligaţi să muncească pe plantaţiile proprietarilor de pământ. Totuşi, dacă nu munceau, nu mai aveau cum să-şi întreţină familiile, pentru că nimeni nu mai cultiva orezul. Aşa că oamenii îşi vând în continuare fetiţele. Dacă e un an bun, pot câştiga între 4.000 şi 5.000 de rupii, pentru fiecare copil, notează Der Spiegel.
Proprietar de sclavi: Nu ştiu cum o cheamă
Rami este o fetiţă de 9 ani, care a fost sclavă în ultimii trei ani. Fostul proprietar, un bătrân de 84 de ani din casta Bahun, una din cele mai importante, spune că a tratat-o pe copilă ca pe nepoata lui. „Cred că am avut 50 de fete toată viaţa”, îşi aminteşte el.
„Cum aş fi putut să fac tot ce am acum? Câmpurile, casele?”, se întreabă bărbatul, nelămurit. „Îi spuneam Lati, pentru că nu scotea nici un cuvânt toată ziua. Nu ştiu cum o cheamă, de fapt”, spune bărbatul, râzând.
27 milioane de sclavi în toată lumea
În nepaleză, kamalari înseamnă „femei care muncesc din greu”. Dar cele vândute nu sunt femei, ci copii între 5 şi 15 ani, fetiţe obligate să muncească până la 16 ore pe zi, în casele proprietarilor lor, la mila lor şi expuse abuzurilor. Una din 10 fetiţe este violată, arată studiile organizaţiilor de protecţie a copiilor, potrivit Der Spiegel.
10.000 fete sunt kamalari în Nepal, în prezent. În 1956, Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat că folosirea copiilor pentru muncă este sclavie şi, prin urmare, trebuie abolită. Deşi traficul de carne vie este ilegal în toată lumea, se dezvoltă într-o proporţie foarte mare în peste 70 de ţări.
Aproximativ 27 milioane de oameni din toată lumea sunt sclavi. Între 40 şi 50% din aceştia sunt copii, iar cei mai mulţi sunt în Asia.
În ţările sărace, copiii sunt folosiţi pentru muncile din casă, pentru că sunt maleabili şi pot fi controlaţi cu uşurinţă. „Kamalari” în Nepal, „restavek” în Haiti sau „abd” în Mauritania.
Pe de-o parte, sunt părinţii, care nu au bani să-şi hrănească copiii. Apoi, sunt oamenii care aparţin castelor superioare ale societăţii: proprietarii de pământuri şi oamenii de afaceri, arată Der Spiegel. Clienţii care apelează la sclavi sunt profesori, avocaţi şi politicieni.
