Contractul, ca şi legea şi sistemul judiciar, în ansamblu, poate fi manipulat. Contractul poate fi instrumentul abuzului, poate da o aparenţă de legalitate intereselor meschine, fraudei, profitului ilicit etc. şi poate „cimenta” inegalităţile sociale şi economice.
Inegalităţile nu sunt interzise în sine, pentru că nu sunt rele în sine. Oamenii nu sunt egali, pentru că sunt diferiţi. Oameni au dreptul să fie diferiţi. Pentru că suntem diferiţi, hazardul ne pune în mână cărţi de joc diferite. Nu este ilicit sau contrar regulilor jocului faptul de a juca dur sau manipulatoriu, fără să ai, de fapt, cărţi bune în mână (în limbaj de poker, această tehnică se numeşte „cacealma”), ci faptul de a trişa. Inegalităţile sunt ilicite şi imorale doar atunci când elimină şansa de câştig ori de pierdere sau o reduc, în mod neonest în favoarea unuia dintre „jucători” sau, şi mai rău, a jucătorului-trişor.
Aceste manipulări ale contractului sunt negative şi nu pot fi protejate de lege sau de totalitatea dreptului, întrucât şansele oamenilor de a se realiza în societate sunt egale, iar principiul egalităţii în drepturi, care înseamnă egalitatea şanselor, este consacrat la nivel constituţional şi convenţional, făcând parte din categoria drepturilor omului. Aplicând echitatea în executarea, interpretarea sau revizuirea contractului, manipularea dreptului prin contracte poate fi înlăturată şi, în locul manipulării contractuale, se poate instaura justiţia contractuală. În acest fel, contractul poate fi manipulat şi în sens pozitiv: legiuitorul poate declara nule unele clauze în contracte sau contractul în întregul său, întrucât contravin ordinii publice sau bunelor moravuri ori pentru că sunt abuzive, iar judecătorul poate anula total sau parţial contractul, sau îl poate reconstrui pentru a corecta dezechilibrul contractual sau pentru a (re)concilia interesele părţilor.
Departe de a duce la raporturi juridice echilibrate, autonomia de voinţă are ca rezultat faptul că cei mai puternici îşi impun legea celor mai slabi şi adeseori contractul consacră strivirea celui mai slab de către cel puternic.
Ordinea publică economică este o nouă dimensiune a ordinii publice, care are sens doar prin raportare la activitatea profesioniştilor. Într-adevăr, cele două tipuri de norme care fac parte din ordinea publică economică sunt limite ale activităţii profesioniştilor şi ale libertăţii lor de a contracta, întrucât aceste norme fie le direcţionează activitatea, în aşa fel încât jocul concurenţei să fie onest, fie le interzice anumite libertăţi, în aşa fel încât partea slabă în contractele pe care profesioniştii le încheie, recte consumatorii sau angajaţii, să fie protejaţi de abuzul de putere economică a profesioniştilor.
Ţinta principală a acestui „protecţionism contractual” este contractul de adeziune. Într-un astfel de contract, deşi, teoretic, fiecare parte este liberă să-l încheie sau nu, conţinutul este stabilit în mod unilateral prin voinţa profesionistului, cealaltă parte limitându-se la acceptarea clauzelor contractuale în bloc; orice negociere sau concesie reciprocă este exclusă.
De aceea, în dreptul modern, legiuitorul şi judecătorul se interpun în relaţiile dintre contractanţi, pentru a proteja partea slabă sau, după caz, pentru a re-echilibra un contract construit pe temelia abuzului uneia dintre părţi ori denaturat într-un instrument al câştigului exclusiv al uneia dintre părţi, în detrimentul celeilalte. Centrul de greutate al contractului s-a deplasat tot mai mult, de la formarea sa, pe terenul executării şi eficacităţii sale. Consimţământul ce stă la baza contractului, deşi formal liber exprimat, nu mai este în mod real liber, iar în unele cazuri nu este conform cu interesul general şi nici cu justiţia. Aşa că nu se poate spune că întotdeauna contractul este just; dimpotrivă, în unele situaţii, contractul obiectivează egoismul, inegalitatea şi interesul individual sau de grup al părţilor, iar cel mai abil (inclusiv în sensul rău al cuvântului) sau cel mai tare sfârşeşte prin a-şi impune legea celui mai slab.
Instanţele au competenţa de a anula contractele, în totalitate sau în parte, dar şi pe aceea de a le adapta şi a le revizui, în vederea (re)instaurării echilibrului contractual menit să facă posibilă continuarea executării contractului în interesul ambelor părţi. Instanţele pot dispune de exemplu, re-eşalonări sau termene de graţie, eliminarea unor clauze contractuale, cum ar fi clauzele abuzive, ori chiar completarea contractului cu clauze care să suplinească voinţa părţilor. Instanţele sunt competente să exercite un control al comportamentului părţilor şi obligarea lor la o conduită loială şi cooperantă pentru ca fiecare să poată obţine avantajele avute în vedere la încheierea contractului.
Legiuitorul atent – nu mă refer la legiuitorul român – corectează din mers acele contracte care sunt încheiate pe temelia unor clauze abuzive acceptate de consumator printr-o voinţă alterată de imperativul economic sau psihologic al încheierii contractului.
Cel mai bun exemplu de implicare atentă a legiuitorului – nu cel român – sau a judecătorului este contractul de credit de retail. Că este populist sau nu curentul european la care ne-am înscris şi noi anul trecut nu are relevanţă decât pentru avocaţi care consideră că un fapt cât se poate de mirean – contractul – este sacrosanct. Important este doar faptul că cei presaţi de nevoi sunt obligaţi să vrea ceea ce cei care sunt mai puternici sunt liberi să le impună. Cei ce trişează în acest joc nu pot câştiga la infinit.
Gheorghe Piperea este avocat
