Modelul monarhic rămâne una dintre formele de organizare socio-politică ce îşi păstrează viabilitatea, la câteva mii de ani după ce a fost pentru prima dată pus în practică. Este vorba, practic, de cel mai viabil sistem de organizare, dacă privim lucrurile din perspectivă istorică. Şi asta pentru că cele mai multe dintre republici, chiar dacă ele predomină astăzi în Europa, sunt extrem de tinere. Unele au doar câteva decenii. Multe dintre ele au fost rezultatul impunerii comunismului în jumătatea de Est a continentului de către URSS.
Pe toate continentele, modelul monarhic a fost cel absolutist. Mai puţin în Europa. Istoricul W.M. Spellman, în cartea sa, „Monarhiile între 1000 şi 2000”, scrie că „Impunerea monarhiei ca formă preferată de autoritate laică structurată în cadrul multor culturi de pe fiecare continent nu este doar o simplă coincidenţă. Acceptarea sau promovarea conducerii absolutiste se relaţionează cu o nevoie umană mult mai adâncă, cu dorinţa universală de nemurire şi semnificaţie într-o lume a imprevizibilului şi a pericolului constant”. Practic, această formulare explică de ce culturii atât de diferite precum Egiptul, China, Africa subsahariană, Islamul ori America Precolumbiană au recurs la monarhie ca formulă de organizare. În toate aceste culturi, monarhia avea un caracter teocratic, fie că este vorba de faraonul – zeu, de împăratul chinez care era mandatar al Cerului, de regii care intermediau relaţiile cu zeii din Africa Neagră, de califi ori de împăraţii – divinităţi ai incaşilor. Europa constituie o excepţie notabilă. Până la urmă, modelul monarhic european a fost singurul care a permis naşterea modelului de societate occidentală, democratică şi liberală în acelaşi timp.
Dualitatea europeană
De-a lungul secolelor, istoricii au încercat în diferite feluri să explice particularitatea a ceea ce unii au numit anomalia europeană. Astfel, unii au încercat să explice totul prin faptul că vechii germani îşi alegeau regii şi prin influenţa pe care acest model ar fi avut-o asupra restului societăţilor europene, după primele secole ale Evului Mediu. Alţii au încercat să explice această evoluţie prin pretinsa superioritate a rasei albe. Însă nici una dintre explicaţii nu stă în pricioare. Poate că cea mai bună explicaţie constă în caracterul dual al instituţiei monarhice în Europa. Pe de o parte, era suveranul religios, Christos Rege, reprezentat în Occident de vicarul său pe pământ, Papa, iar pe de altă parte, era suveranul laic, regele sau împăratul. Ca urmare a tensiunii ideatice, generate de acest model, europenii au dezvoltat un model de societate diferit de cel de pe restul continentelor. Este vorba în special de jumătatea de Vest a continentului, pentru că spaţiul estic, influenţat de civilizaţia bizantină, intră într-un al model, în cel teocratic.
Teoria a putut fi verificată şi în România. Momentul când spaţiul românesc a ieşit din orbita civilizaţiei bizantine şi, apoi, otomane, dacă admitem că există o civilizaţie otomană, şi s-a integrat în civilizaţia occidentală a coincis cu venirea pe tron a primului suveran din Casa Regală de România. Într-un timp istoric extrem de scurt, statul român, condus de Regele Carol I, s-a consolidat, a obţinut independenţa, apoi statutul de regat şi întregirea teritorială. În paralel, a fost dezvoltat un stat de drept în adevăratul sens al cuvântului şi o societate democratică ce devenise un model pentru Europa de Est. Şi asta pentru că Majestatea Sa a ştiut să evite, pe de o parte, tentaţia modelului cezaro-papist, în care Biserica este subordonată statului, promovat de ţarii din familia Romanov. Prin separarea monarhiei de biserică, fără ca acest lucru să însemne vreo formă de desconsiderare a religiei, Regele Carol I a ştiu să transforme România într-un stat occidental în doar câteva decenii.
