În paralel cu pregătirile pentru încoronarea lui Vasile Blaga cu ocazia apropiatului congres al PDL, greii partidului au decis că a sosit timpul să-i pună, odată pentru totdeauna, la punct pe sâcâitorii reformatori Preda şi Macovei – cărora li s-a dat de înţeles că nu prea au viitor în cadrul formaţiunii. La lucrările Consiliului Naţional de Conducere, pedeliştii le-au plătit cu vârf şi îndesat toate interviurile, intervenţiile şi pledoariile avute în favoarea integrităţii – prin care partidul şi aleşii săi ar fi trebuit să se recomande, de fapt, naţiunii. Degeaba le-a permis „Zeus” celor doi să mârâie – cum era post-Băsescu se apropie, pedeliştii au semnalat clar că nu intenţionează să fie similar de indulgenţi.
În prezent, PDL este pe cale să devină o platformă naţională pentru multiplele sale cercuri de interese locale, deja bine consolidate. În vremurile de răstrişte care-i par predestinate, indiferent de persoana aleasă să-l conducă, partidul se va putea baza măcar pe o serie de fiefuri. Blaga va face tot ce-i stă în putinţă pentru a menţine şi augmenta loialitatea paşalelor regionale – cu alte cuvinte va lupta ca un leu pentru a-i feri pe baroni de vizite umilitoare la tribunal. Semnalul transmis Monicăi Macovei şi lui Cristian Preda trebuie interpretat în perspectivă: Nu doar cei câţiva critici idealişti au căzut în dizgraţia partidului, ci – implicit – şi instituţiile dedicate dogmei anticorupţie laolaltă cu principalii lor reprezentanţi.
Nu va exista o pipă a păcii mai sugestivă întinsă socialiştilor, liberalilor şi pigmeului conservator coagulaţi în USD decât un semnal discret al lui Blaga cum că nu l-ar deranja nici pe el să vadă aripile lui Kövesi, Morar şi celorlalţi procurori anticorupţie tăiate – şi încă zdravăn. Un asemenea gest ar fi, probabil, singurul care ar mai putea opri sau atenua jihadul pornit de PSD şi PNL împotriva unui partid pe care-l percep – în mod eronat – ca fiind al lui Băsescu. Minţile mai luminate din PSD (pentru că în PNL nu se întrevede, din păcate, nici una) vor realiza rapid avantajele pe care le poate oferi o opoziţie congenială, dar captivă – infinit preferabilă variantei unui partid ce-i drept mai sfrijit, dar militant şi nerăbdător să se răzbune pe adversarii politici de îndată ce patimile opoziţiei vor fi luat sfârşit. Adrian Năstase a recunoscut, cu ceva timp în urmă, că o prăbuşire a PNŢCD în subsolul politicii româneşti încă din 2000 nu ar fi fost deloc în interesul PSD. La câţi bani dă pe etică, partidul pe care Vasile Blaga se pregăteşte să-l preia s-ar putea să nu prea aibă obiecţii împotriva preluării rolului opoziţiei de decor, atâta timp cât este lăsat să-şi vadă în linişte de fiefuri şi afaceri. În ultimul deceniu, Adrian Năstase a fost singurul premier care nu a recurs la opoziţie pentru a-şi alcătui o coaliţie de guvernare, preferând să răsplătească liberali influenţi ca Dinu Patriciu pentru serviciile aduse guvernului monocolor. În baza unui pact de neagresiune mai mult sau mai puţin public, Vasile Blaga ar putea accepta la rândul său un asemenea model de conduită politică.
Rezonanţa socială la un asemenea gest nu ar fi nicidecum atât de catastrofică precum s-ar putea crede. Milioane de români ar agrea un sistem politic imuabil şi, în esenţă, monolitic, cât timp acesta le garantează un nivel de trai aflat la limita decenţei. Pacea politică, patronată de mai-marii zilei invariabil generoşi faţă de clientela lor, a devenit de ceva vreme mai atractivă decât orice competiţie dură – indiferent de miza acesteia. În prezent, românii nu par dispuşi să se trezească din apatie nici dacă lupta politică s-ar da între un partid cu un program neechivoc, bazat pe circulaţia şi distribuirea corectă a avuţiei naţionale, şi altul determinat să continue strategia concentrării excesive de putere.
Dacă în actuala stare de evoluţie a PDL nu intervine vreo turnură, Blaga pare să aibă şanse mari de a câştiga cursa pentru şefia partidului. Dar ce se va întâmpla, oare, după o victoria sa? Cel mai probabil va frâna, mai mult sau mai puţin discret, ambiţiile de leadership ale Elenei Udrea. Şi cam atât. Nu va dori şi nici nu va încerca să oprească, în cel de-al doisprezecelea ceas, transformarea partidului într-o formaţiune tipic balcanică, eminamente populistă, incapabilă să se adreseze altor segmente electorale decât celor obişnuite fie cu găleata, peştele sau uleiul, fie cu promisiuni tacite despre funcţii şi acces generos la bani publici. De la un asemenea electorat, PDL ştie la ce se poate aştepta – la tăcere servilă. Formaţiunea va investi atâta energie în efortul de a demonstra că încă mai reprezintă o forţă serioasă pe scena politică locală şi centrală, încât viaţa ei internă se va stinge.
Este lesne de înţeles că miezul oligarhic tânjeşte după un lider carismatic, în spatele căruia să se poată ascunde. Dar Vasile Blaga este departe de a fi carismatic – doar baronii şi carieriştii orbiţi de ambiţie îl pot credita cu o astfel de însuşire. Cristian Preda a enunţat, răspicat, adevărul pe care partidul refuză să-l accepte: PDL va pierde un număr considerabil de votanţi dacă va continua să se metamorfozeze într-un alt PSD. Totuşi, ascensiunea lui Blaga ar putea duce şi la ceva bun, fiind unul dintre puţinii factori care mai poate declanşa apariţia unui nou partid. Dacă acesta va apărea, ţine exclusiv de români să-i asigure supravieţuirea după o naştere neîndoielnic grea.
