Încă de la primii paşi facem cunoştinţă cu lumea prin intermediul poveştilor. Binele şi răul, noţiuni destul de abstracte în primii ani de viaţă, capătă consistenţă prin poveşti şi personajele care fac parte din ele. Făt Frumos şi Zmeul, zâna cea bună şi vrăjitoarea, indiferent cum se numesc aceste personaje în cultura fiecărui popor, ele creionează binele şi răul, creează modele. Pe măsură ce creştem, poveştile sunt mai complexe şi se transformă în istorie. Istoria locului, a poporului sau a lumii. Iar istoria spusă ca o poveste fascinează la orice vârstă, oricât ne-am da noi de duri spunând că nu ne interesează poveştile.
Sigur că istoria îţi poate juca feste uneori, poate fi mai darnică cu unii şi de-a dreptul zgârcită cu alţii. Am simţit din plin acest lucru vizitând capitala Italiei, Roma, şi înţelegând cu adevărat abia acum, când am par- curs-o în lung şi-n lat la picior, de ce i se spune Cetatea Eternă. Sunt multe oraşe în care Istoria este prezentă, dar în Roma ea a început acum mii de ani şi ţi se arată la fiecare pas şi astăzi. Este extrem de vizibilă, creează poveşti, iar impactul asupra turistului este fantastic. Nu există stradă în Roma pe care să nu fie un monument – o clădire, o columnă, o fântână, un grup statuar – în faţa căruia turistul să nu se oprească cu uimire, curiozitate, încântare, indiferent de gradul lui de cultură şi de ceea ce înţelege el prin turism.
În Roma nu este obligatoriu să-ţi stabileşti obiective, ele sunt la tot pasul. Nu numai că îţi ies în cale vrei, nu vrei, dar te obligă să te opreşti şi să priveşti. Că îţi place sau nu este o altă poveste, dar cu siguranţă ceva uimire generată de priceperea/talentul artistului îţi stârneşte. Iar dacă te uiţi la ansamblul arhitectural al unei singure artere – ca să nu mai vorbesc de faptul că tot oraşul este aşa – în care clădirile istorice convieţuiesc în deplină armonie estetică şi urbanistică cu cele contemporane, nu se poate să nu te revolţi şi să te întrebi: de ce la ei se poate şi la noi nu? Bun, ne-am consolat cu gândul că istoria ne-a văduvit de vreo mie de ani, că nu suntem în stare să brodăm poveşti pe cea pe care o avem, dar că azi nu suntem în stare să îndreptăm cât de cât acest lucru şi să compensăm măcar puţin, atunci când ne prezentăm potenţialilor turişti sau generaţiilor viitoare, asta este mai greu de înţeles şi de acceptat. Mai ales de acceptat! Suntem, ca şi ei, un popor latin, au, ca şi noi, corupţie, suntem recunoscuţi ca fiind inventivi şi pe unde se duc, specialiştii noştri fac impresie. Şi atunci, de unde nepăsarea asta vizavi de ceea ce ne înconjoară? Chiar dacă ştiu, mi-e greu să accept…
