În cea de-a doua parte a interviului acordat pentru romanialibera.ro, scriitoarea Nora Iuga vorbeşte despre studenţia în care i-a avut profesori de George Călinescu şi Tudor Vianu sau despre erotismul operei sale.
În timpul studenţiei i-aţi avut ca profesori pe Tudor Vianu şi George Călinescu. Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat de la ei?
N.I.: Una dintre cele mai mari şanse ale formării mele artistice şi intelectuale a fost, neîndoielnic acea întâmplare, fără de care nu eram ce sunt- de a-i avea profesori la facultate pe cei mai mari intelectuali pe care eu i-am cunoscut vreodată: George Călinescu şi Tudor Vianu. Erau atât de neasemănători, de parcă aparţineau unor regnuri diferite. Când aud numele George Călinescu văd în faţa ochilor chipul unui „clovn”. Era atât de atipic ba chiar îţi lasă impresia că forţează ridicolul.
Tot ce spun aici, spun admrativ- era în toate un artist genial, ar fi putut fi şi arhitect şi designer de modă şi romancier şi poet, istoric de artă, critic literar şi actor. Când avea cursuri, vocea lui răsuna de pe coridorul care ducea la Sala Odobescu sau Haşdeu, nu mai ţin minte. Îşi începea prelegerile mereu cu expresia:”Şi cum vă spuneam..” ca şi cum rostea un discurs continuu, care chiar nu se tăia în teme dinainte stabilite, ideile, numele, timpurile, locurile se înlănţuiau arbitrar- se sărea de la Bolintineanu la Ugo Foscolo, la Bălcescu la Milton, La Gerusaleme eliberata, la „nimicuri personale”. Nu aveai voie să iei notiţe la orele lui. Dacă îndrăzneai să încalci consensul, arunca asupra sălii cu creioane ascuţite, de parcă erau săgeţi.
Cred că de la Călinescu am învăţat că poetul adevărat trebuie să poarte în el geniul nebuniei, să nu-şi planifice ideile, să nu se ruşineze de nici o enormitate care îi este trimisă de cine ştie unde… şi să rămână permanent el însuşi.
Tudor Vianu: permanent impecabil. Un domn din stirpea distinşilor magiştrii de altă dată şi fiul lui-Ion Vianu, îi continuă nobleţea şi rara discreţie. Un pedagog fără cusur- vorbesc de Tudor Vianu- ne preda literatură universală. Cursurile lui erau perfect ordonate până la virgulă, ca o armată germană în marş. De la Tudor Vianu chiar că aveai ce învăţa. Nu numai că pe Goethe, datorită lui am ajuns să-l citesc, până şi partea a doua din Faust şi pe Leopardi. Chiar, cine-l mai citeşte azi pe Leopardi sau e Tenninson sau pe Edgar Alan Poe? Şi de la el, culmea, deşi aveam încă de atunci nebunia în mine, accentuată de idolul meu George Călinescu, am învăţat ce important, ce indispensabil este să deprinzi de tânăr să-ţi faci ordine în creier, după străvechi obiceiuri germane, cine ştie de unde primite… dascălii mei care mi-au devenit singurele modele cărora poate le dăruiesc tot ce-i mai bun şi mai rău în frumosul meu creier.
O parte din opera dvs. este caracterizată ca fiind plină de erotism. Care este cea mai valoroasă armă de seducţie pentru o femeie? Dar în literatură?
N.I.: Seducţia nu se învaţă. Atunci când iei lecţii de seducţie este ca la cursurile de poeţi… devii de-o respingătoare vulgaritate, fiindcă veţi râde, dar am văzut destui mari intelectuali, aparţinănd elitei, de o crasă vulgaritate şi cerşători- de o impersionantă distincţie. Aşadar m-am născut cu darul seducţiei, nu mi-a venit din senin, probabil că mi-a venit printr-un lung lanţ ADN din străbunici, pentru că, printr-o stranie coincidenţă sau predestinare, ambele familii ale înaintaşilor mei şi dinspre mamă şi dinspre tată au fost formate din artişti: instrumentişti, cântăreţi, balerini, artişti plastici. Recunosc că seducţia este ca o armă, fără de care erotismul nu-şi poare duce la capăt menirea. Seducţia cucereşte, fie că este întrupată într-un chip uman, fie într-o ficţiune care o înnemureşte. Vei gândi că am un creier de midinetă, dacă mai adaug că totdeauna mi-au plăcut romanele de al cărui autor m-aş fi putut îndrăgosti. Ideile, la rândul lor pot exercita o seducţie irezistibilă asupra unuia care ştie că iubind primeşti şi păstrezi mai mult, decât apropiindu-te de cunoaştere, mânat numai de interese strict raţionale. Creierul este, de altfel, un organ mai erotic decât sexul.
Sunteţi mulţumită de realitatea din prezent sau aţi vrea să trăiţi în cea creată în cărţile dvs?
N.I.: O! dacă îmi puneai întrebarea asta acum 50 de ani, îţi răspundeam cu siguranţă, realitatea din viaţă. Acum când pentru mine realitatea din viaţă nu prea mai există, pentru că „eu rămân ce-am fost, romantic”, considerând deci iubirea cea mai importantă realitate, că altfel nici lumea n-ar fi – fiindcă politica aduce războaie şi iubirea face copii- normal, că acum, singura realitate care mă încape total este în cărţi.
În cartea „Berlinul meu e un monolog” apare un oraş care te seduce, dar te şi sperie. Ce a însemnat şi ce înseamnă acest oraş pentru dvs?
N.I.: Am scris cele două părţi ale acestui jurnal la o distanţă de zece ani chiar în Berlin, pe amândouă într-o goană frenetică, aşa cum scrii uneori la dictat 20 de poezii într-o noapte. Cele două părţi nu se amână între ele. Prima e ziua, oraşul văzut de afară, văzut în plină lumină. A doua este noaptea, oraşul din interiorul meu, cel din clişeul negru ca o radiografie.
Prima parte a fost începutul, întâlnirea, acel „coup de foudre”. Numai soare şi zumzet. Parade, spectacole, localuri de noapte, homosexualii, muzeele, urmele istoriei pe clădiri, pe statui, sacii cu păr de toate culorile, cu danturi, superbele fotografii ale balerinilor gay din lagărul Sachsenhausen. Pe bună dreptate merită numele de „oraş al luminilor”, detronându-l pe vechiul Paris , fiindcă Berlinul a făcut el ce-a făcut şi a devenit cu adevărat „Capitala Europei”.
Şi, iată, după zece ani…dar de ce este conştiinţa superiorităţii lor atât de ostentativă, de ce vulgaritatea asta de a avea tot timpul dreptate, de ce dacă îi spui unui necunoscut pe stradă într-o germană fără cusur ” vă rog nu aţi putea…”, vrând să întrebi de-o staţie de autobuz, cel întrebat, recunoscându-ţi accentul din est, îţi răspunde, şi nu odată „n-am bani pentru cerşători!”. Cerşătorul se grăbea la lansarea propriei cărţi la Frankfurter Buchmesse. De ce ţin ei morţiş să ne educe şi să ne înveţe să facem totul ca ei. Poate din generozitate, ca să ne ridice până la statutul şi la standardul lor, la lumina lor. Dar cum de nu se gândesc că poate avem şi noi o candelă care pâlpâie a stingere şi ei nici nu ştiu la ce-ar mai putea folosi candela noastră .
Îmi amintesc de un documentar recent văzut pe ARTE, cu nişte alipinişti în Tibet care nu se mai puteau servi într-o situaţie extrem de mobil ca să ceară ajutor şi au recurs la un morse, pe care îl avea întâmplător unul dintre alpiniştii cu el. Cam aşa se echilibrează lumea, când viitorul îşi dă mâna cu trecutul şi vestul cu estul.
Normal că mă regăsesc mai mult la Bucureşti, mie nu-mi place grandiosul, monumentalul, casele ca nişte coloane militare, stilul Bahaus cu dormitoarele ca nişte birouri… În Bucureşti mă simt ca în patul meu care scârţie puţin, dar asta nu înseamnă că n-am să visez uneori la aceea „Leonhardstrasse”, unde am stat pe-o bancă şi am admirat soarele, asfinţind în vitrină anticariatului pe un album cu imagini din Montevideo şi Sartorius mi-a spus:”Îmi pare rău acum că n-am cumpărat vila lui Treoţki din Insula Prinţilor, îmi plac ruinele…” şi am simţit atunci că Berlinul îmi face un compliment.
La o cafea cu fetiţa cu o mie de riduri
La 80 de ani, Nora Iuga -„dactilografa de noapte” mai este încă o „fetiţă cu o mie de riduri” care nu se văd. O femeie plină de farmec care te vrăjeşte imediat prin zâmbetul ei inocent şi seducător. Un copil mare care râde mult, se joacă încet cu şirul de mărgele mov şi vorbeşte despre viaţa sa plimbându-şi ochii din când în când prin geamul cafenelei din centrul Capitalei.
A avut o viaţă frumoasă ca şi romanele ei, o viaţă în care a scris, a iubit şi a trăit cu intensitate. A fost căsătorită cu poetul George Almosnino căruia îi spunea „Nino”, o dragoste adevărată care s-a terminat după 33 de ani, după moartea lui. A fost una dintre femeile norocoase care pot spune că au avut „o căsnicie perfectă” pentru că exista o consonanţă la nivel interior între ea şi soţul său. Comunicarea verbală nu era atât de intensă, nu prea vorbeau despre dificultăţile de zi cu zi, dar pierdeau ore în şir disecându-şi opera. Lipsurile materiale nu contau atunci pentru că dragostea era suficientă.
După un an de căsnicie, scriitoarea a devenit şi mama unui băiat care a moştenit latura artistică a familiei. Băiatul, Tiberiu Almosnino este un balerin celebru ce are parte de iubirea necondiţionată a mamei sale care îi simte intens lipsa de fiecare dată când plecă în străinătate cu burse de creaţii.
După ce Nino a murit, Nora era deja pensionară şi credea că aventura s-a terminat, tot ce îi rămăsese era să stea acasa şi poate să se apuce de croşetat. „Dar atunci, nu ştiu prin ce minune am primit o propunere să plec în Germania cu o bursă, probabil m-a recomandat un german născut în România.” În acel moment avea să înceapă o nouă viaţă pentru scriitoare care nu îşi putea imagina că v-a ajunge să călătorească în străinătate pentru a ţine lecturi publice.
Una dintre cele mai cunoscute şi apreciate cărţii ale Norei este romanul „Sexagenara şi tânărul” care s-a bucurat de un succes enorm în ţară datorită temei controversate. Romanul a fost bine primit şi în străinătate, însă acolo dragostea dintre o femeie mai în vârstă şi un tânăr nu era privită ca un subiect tabu. Scriitoarea îşi aminteşte că în timpul unei lecturi publice din străinătate, un bărbat i-a spus că este posibil ca un tânăr la 35 de ani să se îndrăgostească de o femeie mai în vârstă dacă l-ar atrage prin atitudinea sa, prin felul ei de-a fi. „Am fost mirată pentru că aici nu este la fel, este o altfel de gândire. După lectură vorbeam cu traducătoarea mea şi îi spuneam că dacă ştiam asta înainte schimbam titlul în septuagenara şi tânărul”, povesteşte râzând Nora Iuga.
Energia scriitoarei pare să nu se termine niciodată, iar în planurile ei de viitor există şi un nou volum de poezii care a ajuns deja la editura „Cartea românească” şi s-ar putea să fie publicată anul acesta. „Am scris în vreo două-trei zile 34-37 de poezii. Niciodată în viaţa mea nu am mai scris atât de mult într-un timp atât de scurt”, povesteşte Nora.
Poeziile au fost completate cu alte creaţii ce se aflau „într-un dosar mare”, scrise acum 3-4 ani care „culmea se potriveau perfect, erau în aceeaşi tonalitate”. Poeziile urmăresc povestea de dragoste a protagonistei Esme şi a iubitului ei. De la începutul tumultos şi până când apare pregnant ideea morţii, o umbră a ei.
Unicitatea volumului este dat de pasajul de proză care sparge blocul de poezii în care se dezvăluie o altă poveste, a personajului care îşi reflectă trăirile interioare prin acele rânduri de poezie.