UDMR nu a mai avut parte de o luptă serioasă pentru şefia ei de la începutul anilor ’90. Dar acum vechea gardă s-a văzut nevoită să-şi mai slăbească puţin strânsoarea din cauza temerilor legate de posibilitatea neintrării în Parlament a formaţiunii, dată fiind nemulţumirea generală faţă de calitatea reprezentării pe care a oferit-o electoratului maghiar.
Din 2006 şi până în 2010, destui occidentali au fost realmente surprinşi să constate că tocmai un senator udemerist, anume György Frunda, era oponentul cel mai înverşunat al ANI – instituţie însărcinată cu controlul averii clasei politice din România, mai abilă cu privire la sporirea propriei bunăstări decât oricare alt segment al societăţii. Iar membri de vază precum Attila Verestoy au demonstrat că şi ungurii ştiu să împletească politica şi afacerile la fel de strâns ca orice vajnic personaj dâmboviţean. Spre deosebire de PSD însă,
UDMR nu îşi poate păstra şi controla electoratul indiferent de conduită şi rezultate. Intelectualii nu mai cred de mult în retorica pro autonomie a UDMR, în plus formaţiunea se vede confruntată cu un număr crescând de rivali determinaţi să preia rolul de portavoce al minorităţii maghiare.
În ultima vreme, UDMR pare a fi conştientizat pericolul în care se află. S-a retras din epicele bătălii dedicate modului în care ar trebui reglementată profesia de politician. A înghiţit broasca râioasă a compromisului încheiat, pragmatic, cu Laszlo Tökes, fostul mare adversar al formaţiunii, ajuns acum în conducerea Parlamentului European.
Măcar udemeriştii au ştiut să-şi ducă bătălia pentru succesiune într-un stil constructiv şi nevindicativ. Principalii contracandidaţi au fost doi intelectuali: Kelemen Hunor, protejatul lui Marko Bela, a insistat în varii ocazii că este departe de a fi interpusul cuiva şi că vechea generaţie va ieşi din scenă cu timpul. Tânăr şi rezervat, Hunor nu pare să dispună, deocamdată, de o bază proprie de putere. Ca atare, va mai dura ceva până când va reuşi să înlăture toate îndoielile cu privire la capacitatea sa de a-şi impune nu doar autoritatea, ci şi agenda în faţa unor importante filiale ale Uniunii. Faptul că în calitate de ministru al Culturii a reuşit să nu atragă, timp de peste un an, vrajba celor care au considerat că portofoliul în cauză este destinat exclusiv proiecţiei valorilor etnice româneşti constituie, neîndoielnic, un triumf – chiar dacă unul mai modest. Ca ministru, Hunor a dat dovadă şi de niscaiva fler diplomatic – pe de o parte, pentru că funcţia sa presupune o bună colaborare cu o mare varietate de cercuri culturale, artistice şi ştiinţifice, iar pe de alta pentru că a ştiut să rămână în afara vizorului presei.
Principalul său rival în cursa pentru şefia UDMR a fost Peter Eckstein Kovacs – un veteran al formaţiunii, dar unul care a preferat să se distanţeze de segmentul colegilor aflaţi în plină ascensiune graţie orientării lor eminamente materialiste. Deşi este consilier prezidenţial pe probleme ale minorităţilor, în decursul recentei campanii Eckstein nu s-a sfiit să se declare în favoarea ieşirii UDMR de la guvernare dacă un asemenea pas s-ar impune în condiţiile unei „nemulţumiri crescânde” a maghiarimii faţă de politica formaţiunii, care ar putea să rişte, până la urmă, marginalizarea.
Taberele rivale au proclamat, toate, necesitatea (re)transformării UDMR într-un for cu adevărat reprezentantiv pentru o comunitate ce-i drept mare, având în vedere că încă numără bine peste un milion de suflete, dar aflată totuşi în constantă descreştere. În plus, UDMR mai are de rezolvat şi chestiunea revigorării relaţiilor cu FIDESZ-ul premierului maghiar Victor Orban – partid neglijat vreme de 8 ani cât a lâncezit în opoziţie, dar care din octombrie anul trecut domină scena politică de la Budapesta într-un mod nemaiîntâlnit în perioada postcomunistă a Ungariei. În UDMR, vechea gardă va dispărea, cu mare probabilitate, la fel de greu ca şi în restul partidelor din România, pragmaticul Marko anunţându-şi din start intenţia de a nu se retrage din politică, unde va rămâne flancat îndeaproape de Laszlo Borbely.
În lumea din ce în ce mai deluzorie a politicii dâmboviţene, UDMR va trebui să-şi joace cărţile cu mare abilitate. În cadrul formaţiunii există, la ora actuală, un consens destul de larg în privinţa coalizării cu acea tabără a politicii româneşti care pare cea mai deschisă faţă de solicitările referitoare la autonomie culturală şi o extindere a reţelei de instituţii cu predare în limba maghiară. Această tabără s-a demonstrat a fi, până în prezent, cea prezidenţială. Traian Băsescu merită, de altfel, cuvinte de apreciere atât din partea propriei naţiuni, cât şi a europenilor pentru aportul său la dezamorsarea unei dispute interetnice care vreme îndelungată părea să fie una dintre cele mai încrâncenate din Europa de Est.
Nu în ultimul rând, UDMR va trebui să adopte o atitudine mai puţin arogantă faţă de variile grupuri de opinie din cadrul comunităţii maghiare şi să încerce să evolueze în direcţia transformării într-o forţă dedicată modernizării întregii Românii. Supravieţuirea formaţiunii ar fi mult mai certă sau cel puţin mai uşor realizabilă dacă UDMR şi-ar propune să devină, de exemplu, portavocea intereselor şi/sau problemelor tuturor transilvănenilor, şi nu doar a unei minorităţi – detaşându-se astfel într-o oarecare măsură de gâlcevile particulare „înaltei” politici făcute la Bucureşti.
