Mişcările antidictatoriale care au cutremurat statele Africii de Nord în ultimele două luni nu pot fi înţelese doar ca rezultate ale unor cauze regionale sau locale, ci şi drept consecinţe ale crizei de sistem provocate de impasul modelului socio-economic dominant după căderea comunismului. Iar instabilitatea socială, economică şi politică pe care o provoacă nu destabilizează doar regiunea, nici doar Europa sau Occidentul, ci întreaga lume. Ipoteza democratizării regiunii nord-sahariene nu poate fi respinsă din start, dar circumstanţele internaţionale nu sunt tocmai favorabile unui asemenea curs. Regimurile pe nedrept denumite faraonice – în fapt primitive guvernări tribale care au menţinut societăţile lor într-o stare de înapoiere socială, economică şi culturală – nu mai puteau face faţă sfidărilor unei lumi complexe şi globalizate.
Dar aceste regimuri nu se prăbuşesc pur şi simplu, ci trec printr-o perioadă de tranziţie mai mult sau mai puţin violentă. Căci, spre deosebire de sistemele totalitare care dispăreau pur şi simplu în neantul istoriei în 1989, regimurile autoritare trec – odată dictatorul înlăturat de la conducere – printr-o perioadă de liberalizare mai mult sau mai puţin profundă. Şi cel puţin pentru moment acesta este scenariul pe care îl urmează Tunisia sau Egiptul şi, dar e mai puţin probabil – Libia unde regimul lui Gaddafi a avut o dimensiune totalitară.
Care va fi răspunsul raţional şi pragmatic ce va fi dat acestei crize? Poate fi ea rezolvată doar la nivel local şi regional? Căci, dacă drumul pe care a apucat-o omenirea este înfundat, soluţia nu mai poate fi nici locală, nici regională, ci globală. Iar politicienii actuali, de aici sau de aiurea, obişnuiţi să trateze totul prin prisma regulilor pieţei, nu par pregătiţi pentru o asemenea întreprindere intelectuală. Nu sunt decât câţiva ani de când, în spiritul polului unic de putere mondială, se pregătea destructurarea ONU. Dar, între timp, războiul din Irak şi criza mondială au fragilizat poziţia americană. Iar alternativa nu a apărut încă. Pe acest fundal, reformele sistemului mondial nu mai poate fi întârziate fără consecinţe dramatice.
Însă, pentru a reuşi, reformele trebuie corelate. Căci, rămase doar la nivel politic, economic, social sau cultural, reformele vor fi sortite eşecului. Iar reforma politică fără o reformă profundă a gândirii politice, care presupune însă o regândire a societăţii, nu e posibilă. Or, fără reforma politicilor nici reforma economică, nici cea socială nu au vreo şansă. Conştientizarea nevoii de reformă, de schimbare a sensului de mers este însă inseparabilă de conştientizarea faptului că umanitatea însăşi are o problemă uriaşă: modelul social dominant a deteriorat mecanismele sociale până într-acolo încât reconstrucţia comunităţii solidare devine din ce în ce mai dificilă. De aceea, îmbunătăţirea relaţiilor dintre oameni pe baza unor principii şi proiecte comune a devenit problema vitală a secolului 21. Fără aceasta orice construcţie stabilă devine iluzorie şi orice drum se va înfunda.
