Timp de 18 zile, cât au durat fluxul şi refluxul protestelor, nu părea posibil ca sfârşitul revoluţiei egiptene să vină atât de subit, printr-un anunţ sec de sub jumătate de minut: „Preşedintele Hosni Mubarak a demisionat din funcţie…” O dată cu mesajul, acompaniat de strigătele victoriei, a luat sfârşit o eră, reconfirmând vechea înţelepciune care spune că „cimitirele lumii sunt pline de aceia care s-au crezut indispensabili naţiunii lor”.
În zilele şi săptămânile următoare se prea poate să existe situaţii când ştirile din Cairo nu par însufleţitoare, dar să nu uităm că Egiptul a făcut un pas gigantic, care în realitate este un pas gigantic pentru toţi arabii. Egiptul, bunăoară reprezintă inima, creierul şi centrul nervos ale lumii arabe. Sigur, de acolo s-a ridicat odinioară radicala Frăţie Musulmană, dar tot acolo s-au născut şi socialismul islamic, anticolonialismul, unitatea arabă, iar acum afirmarea pe cale democratică a voinţei populare. Zvonul pernicios cum că arabii nu vor democraţie a fost expus în toată dimensiunea minciunii sale.
Egiptul, aşa cum memorabil îl descria marele poet bengalez Rabindranath Tagore, este ţara „unde capul se ţine (acum) drept, iar mintea este (acum) fără teamă…”. Consecinţele vor fi de anvergură. Străvechile pământuri arabe sunt agitate. Autocraţii vechi de mai multe decenii, aparent de neclintit, îşi văd strânsoarea puterii descleştată; schimbarea le invadează mediul static. Tratatele de ieri, în special cele cu SUA şi Israel, nu vor mai inspira acelaşi tip de încredere pe care l-au transmis mult timp ca instrumente ale politicii de stat.
Memoria acestor 18 zile este atât de densă încât este dificil să separi evenimentele, fazele: de-o parte dramaticul, tulburătorul, bizarul, de cealaltă ridicolul. Dar firul roşu care le-a ţinut unite, tema care a rămas nestrămutat constantă, a fost aspiraţia „schimbării” – imediată, reală, tangibilă, nu o promisiune sau o fata morgana chinuitoare, de neatins.
Va traversa această aspiraţie Nilul, aşa cum a făcut-o din Tunis până la Cairo? Întrebarea bântuie alte bastioane ale puterii arabe. Şi nu doar arabe; la nivel global, politica externă a statelor este revizuită, rescrisă în grabă şi cu oarecare confuzie. De aceea politica americană a oscilat atât de derutant dintre acel „Nu grăbiţi ritmul, altfel mişcarea prodemocratică ar putea fi deturnată” al secretarului de stat Hillary Clinton la apelul pentru „o schimbare acum”, iterat plin de emfază de preşedintele Barack Obama.
Desigur, apare o întrebare serioasă legată de Consiliul Suprem al Înaltului Comandament Militar din Egipt, care deţine acum puterea: cum pot deveni cei care impun un statu quo agenţi ai schimbării? Dar, pe de-altă parte, guvernarea militară e doar o măsură temporară, sau măcar aşa ne explicăm situaţia.
Marele poet tunisian Abul-Qasim Al Shabi a surprins pertinent spiritul sagăi egiptene: „Dacă într-o zi oamenii vor dori viaţa, soarta se va trezi… noaptea se va stinge, lanţurile se vor rupe…” În esenţă asta este ce-au făcut tinerii din Egipt. Limbajul lor e cel contemporan, instrumentele schimbării sunt media electronice de azi. Ei şi noi suntem foarte departe de lumea pe care Mubarak, şi marele Gamal Abdel Nasser o cunoşteau şi înţelegeau.
Revoluţia egipteană se confruntă acum cu aceeaşi misiune cu care se confruntă toate revoluţiile de succes: cum să definească viitorul. La fel ca fragmentarea Imperiului Otoman în 1922 sau înlăturarea regimului regelui Farouk de către Nasser în 1952, şi actuala transformare se cere modelată. Iar modelul acesta al viitorului va hotărî dacă sfârşitul lui Mubarak marchează sau nu începutul transformărilor politice în întreg Orientul Mijlociu.
Aceasta este posibilitatea care cutremură guvernele, de la Washington până la Beijing. Nu doar asupra stabilităţii Canalului Suez şi a exporturilor de petrol planează acum incertitudinea; decenii de certitudini strategice fixe trebuie acum reanalizate.
De pildă Israelul, care a urmărit evenimentele din Cairo cu un grad de îngrijorare nemaiîntâlnit din ianuarie 1979, când ayatollahul Ruhollah Khomeini l-a alungat pe şahul Iranului. Acel coşmar strategic le-a provocat israelienilor şi americanilor pierderea celui mai apropiat aliat din regiune, care s-a transformat în scurt timp într-un inamic neîmpăcat.
Ultimele două războaie recente ale Israelului – împotriva Hezbollah din Liban în 2006 şi cel împotriva Hamas din Gaza în 2009 – au fost purtate împotriva unor grupări finanţate, aprovizionate şi antrenate de Iran. În mod evident, negocierile israeliano-palestiniene vor fi lăsate deoparte, fiindcă Israelul se concentrează asupra evoluţiei din Egipt. Israelul trebuie să-şi pună întrebarea dacă tratatul său de pace cu Egiptul va rezista, iar dacă nu, cum să desfăşoare masiva restructurare de care va avea nevoie sistemul său de apărare.
Dar nu numai soarta Israelului e ceea ce a zdruncinat, până în străfundurile sale, cu precădere politica americană. Egiptul a fost piatra unghiulară a actului american de echilibristică din Orientul Mijlociu – şi din lumea islamică – timp de trei decenii. Tratatul de pace dintre Egipt şi Israel a neutralizat confortabil Egiptul, dând americanilor mână liberă pentru a-şi desfăşura resursele strategice în altă parte. În schimb, Egiptul, sprijinit de masive ajutoare americane, a apărat regiunea de o conflagraţie de anvergură, în ciuda faptului că între Israel şi Palestina conflictul a continuat să mocnească.
Aici se află esenţa dilemei pentru SUA: îşi doresc ca fundamentele aparatului de stat al Egiptului să supravieţuiască, astfel încât pârghiile puterii să nu încapă pe mâini greşite. Din acest motiv, America trebuie să fie percepută ca fiind de partea dorinţei populare de schimbare, evitând în acelaşi timp să fie identificată cu imobilismul politic.
Reacţia lui Obama este de natură să ne liniştească. A numit plecarea lui Mubarak o demonstraţie a „puterii demnităţii umane”, adăugând că „poporul egiptean a vorbit, vocile sale au fost auzite, iar Egiptul nu va mai fi niciodată la fel”.
Dar nimic din ce ar spune Obama, sau oricine altcineva, nu poate da răspunsul la întrebarea aflată acum primordial în atenţia oficialilor americani de rang înalt: va duce instaurarea suveranităţii poporului în Egipt inevitabil la anti-americanism?
