Ceauşescu i-a învăţat pe egipteni cum să scape de consilierii sovietici

Ştefan Andrei, ministrul care a coordonat politica externă a României ceauşiste între anii 1978 şi 1985, este unul dintre puţinii demnitari români care l-au cunoscut pe fostul preşedinte al Egiptului, Hosni Mubarak, şi înainte, şi după ce a preluat şefia administraţiei de la Cairo. Cine a fost cu adevărat „faraonul” Mubarak, cât de strânsă a fost prietenia lui cu Ceauşescu şi ce atmosferă era la Bucureşti în săptămâna din octombrie 1981 în care preşedintele Anwar Sadat a fost ucis, iar succesorul Hosni Mubarak s-a instalat la putere? Despre toate acestea, în interviul acordat României Libere de fostul ministru de Externe şi viceprim-ministru comunist, Ştefan Andrei.

V-aţi aşteptat ca Mubarak să părăsească puterea în felul acesta?
Ş.A.: Egiptul este cea mai influentă ţară africană, este centrul lumii arabe şi are un loc important în lumea islamică. Vreau să mă refer la perioada în care eu am lucrat. Relaţiile noastre cu Egiptul, pe timpul lui Nasser, au fost determinate de relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Nasser. Din moment ce Israelul a contat pe Occident, pe americani, Nasser a mers pe linia URSS. Şi cum noi, până în 1964, urmam pas cu pas Uniunea So-vietică, relaţiile noastre erau auxiliare, centrul era la Moscova. A urmat primul război dintre ţările arabe şi Israel, câştigat de Israel. Noi am considerat că problemele sunt de reglat pe cale politică. Eu am asistat, în mar-tie 1966, la Moscova, la o întâlnire între Ceauşescu, Maurer şi Ali Sabri, care era al doilea om în conducerea egipteană, un filosovietic, dovedit a fi şi agent sovietic. Egiptenii au venit cu ideea să aruncăm Israelul în mare. Am spus că nu putem face asta.

De ce nu s-ar fi implicat România în aşa ceva?
Ş.A.: Noi întotdeauna am considerat că problemele litigioase dintre state trebuie să fie rezolvate pe cale politică. Dar a început războiul dintre Israel şi Egipt, în 1967
(5-10 iunie – n.r.). Anterior, Egiptul a dat afară trupele ONU şi a început războiul. O problemă care nu a fost rezolvată clar şi împărtăşită de toată lumea este definiţia agresiunii. În acel moment, se găseau în Egipt şi consilieri sovietici, armament sovietic. Înfrângerea Egiptului a fost, de fapt, şi o palmă dată aliatului mai mare, Uniunii Sovietice, şi, implicit, ţărilor socialiste.

Au existat două momente de tensiune în relaţiile România-Egipt.
Ş.A.: S-a făcut o întâlnire la Moscova între ţările Tratatului de la Varşovia, pentru a discuta situaţia creată după războiului de şase zile. A venit, în mod surprinzător, şi Tito, pentru că era frate de cruce cu Nasser în mişcarea de nealiniere. Tito propune să hotărâm ruperea relaţiilor cu Israelul. Poziţia noastră a fost că nu e clar cine a făcut agresiunea şi că nu recunoaştem guverne, ci state. Aici a fost marea despărţire dintre noi şi ceilalţi.

Şi dintre România şi Egipt. Apoi a venit ridicarea la nivel de ambasadă a reprezentanţei diplomatice a Israelului.
Ş.A.: Asta a dus la îngheţarea relaţiilor diplomatice cu o serie de state – Egipt, Siria, Irak, Sudan. A fost o problemă pe care a trebuit să o lucrăm ca să le arătăm ţărilor arabe că noi am avut dreptate.

Cum s-a reuşit reîncălzirea?
Ş.A.: Am explicat care e problema, am mers pe dezvoltarea schimburilor comerciale. Un rol important l-a avut faptul că am dat un număr mare de burse pentru studenţii din ţări arabe. A avut loc un proces liniştit, măsurat, spre normalizare. Bineînţeles, în continuare, Egipt, Siria şi Irak, care depindeau de armament sovietic, ne priveau neprieteneşte. Erau mai mult nişte relaţii în spiritul „coexistenţei paşnice”. Dar a apărut un fenomen foarte important. În 1972, eu îl însoţesc pe Ceauşescu în opt ţări din Africa. A început cu Algeria şi s-a încheiat cu Egiptul. Ăsta a fost un moment crucial în relaţiile cu ţările arabe. Le-am arătat cum gândim şi ce vrem.

Şi ce vroia România?
Ş.A.: În discuţiile cu Nasser, Ceauşescu i-a zis: „ca să poţi să faci o politică normală, trebuie să renunţi la consilierii sovietici. Ca dumneata să poţi să te mişti, mergi pe o politică independentă faţă de sovietici şi faţă de americani. Pentru noi, fundamental a fost să tăiem capetele agenturilor sovietice. Şi a treia chestiune, caută o îmbunătăţire a relaţiilor cu Israelul”. În aprilie 1972, în timpul vizitei lui Ceauşescu în Egipt, eu am or-ganizat prima întâlnire a lui Ceauşescu cu Arafat.

La Cairo?
Ş.A.: Da.

Pe cine aţi contactat? Pe egipteni, ca intermediari?
Ş.A.: Nu, pe un consilier al Ambasadei României.

Întâlnirea cu Arafat de ce s-a ţinut în Egipt?
Ş.A.: El era în Egipt. Apoi, când a izbucnit războiul din 1973 (arabo-israelian), relaţiile noastre cu Egiptul erau deja altele, nu mai era situaţia din 1967. Progresaserăm mult. Ulterior, noi le-am propus egiptenilor să meargă să vorbească direct cu israelienii. La o întâlnire Ceauşescu-Sadat (succesorul lui Nasser şi predecesor al lui Hosni Mubarak), Sadat i-a spus lui Ceauşescu: „Domnule să ştiţi că primul şef de stat egiptean care va merge la Ierusalim va fi omorât de arabi.”

Exact asta s-a întâmplat cu el.
Ş.A.: Ceauşescu s-a mai întâlnit cu Sadat. Între timp a venit în România, de vreo patru-cinci ori, şi Mubarak, ca trimis special al lui Sadat. Am luat masa cu el şi în timpul ăsta l-am cunoscut bine.

Cum era Hosni Mubarak ca om, ca personaj cu care luai masa?
Ş.A.: Lui i se spunea „La vache qui rit”, pentru că avea un zâmbet.

Unde i se spunea aşa?
Ş.A.: În presa egipteană. Nevasta lui era profesoară de engleză, iar el a făcut şcoala de aviaţie la Moscova. Domnule, ruşii intraseră sănătos. Mubarak i-a fost prezentat lui Ceauşescu ca urmaşul lui Sadat.

Când?
Ş.A.: Când era vicepreşedinte. Sadat simţea nevoia să ne informeze şi pe noi de anumite lucruri. Mubarak era un foarte bun organizator, se bucura de simpatie şi de preţuire în armată. Pe el l-a pus Sadat să ţină armata în mână. Are gândire simplă, în unghiuri drepte.

Ce înseamnă asta?
Ş.A.: Spune acelaşi lucru de cinci ori.

Vi se părea un interlocutor stăpân pe sine sau un simplu mesager al lui Sadat?
Ş.A.: Nu, nu. Avea judecăţile lui, care erau, bineînţeles, inspirate de conducerea militară. Erau pe puncte, ca la armată, însă era abil.

Lui Ceauşescu, înainte ca Mubarak să ajungă preşedinte, cum i se părea?
Ş.A.: Un militar luminat.

Dezvoltaţi puţin ideea.
Ş.A.: Nu avea abilitatea lui Sadat şi nici carisma, în lumea arabă, a lui Nasser. Era sub ei. Ultima oară ne-am întâlnit cu el pe aeroportul din Cairo.

Când?
Ş.A.: În ’87, când Ceauşescu a mers în Africa şi a oprit şi la Cairo.

După ce Mubarak a fost numit preşedinte, numărul contactelor directe Bucureşti-Cairo a crescut mult. Mubarak a venit la Bucureşti şi de trei ori în două luni, la finele anilor ‘80. Erau dese vizitele. Ce era în spate?
Ş.A.: Da, 11 vizite. Lucrurile s-au complicat după Camp David. Apoi, noi am avut relaţii strânse.

Anvergura relaţiilor economice se reflecta şi în cooperarea dintre serviciile secrete?
Ş.A.: Nu cunosc asta.

Între timp, averea lui Hosni Mubarak a sporit. Este estimată la 70 miliarde dolari.
Ş.A.: A dat şi el drumul la alţii care să-l sprijine şi s-au îmbogăţit şi ăştia. Şi atunci, în timp ce ai o universitate bună la Cairo, cea mai bună din lumea arabă, ai şi un număr de analfabeţi…

A fost un dictator Mubarak?
Ş.A.: Se şi satură lumea, domnule, 31 de ani… Vii la 15 ani şi stai până la 46 de ani cu acelaşi preşedinte. Roade, puterea corupe şi distruge. Dictatorii sunt de diferite categorii.

Ce diferenţă era între el şi Ceauşescu?
Ş.A.: Ceauşescu avea apucături dictatoriale, dar şi apucături democratice. De exemplu, grija lui pentru cei de jos – nu exista la Mubarak.

Şi în România, şi în Egipt s-a construit un cult al personalităţii pentru lider. Cât difereau?
Ş.A.: Cultul personalităţii lui Ceauşescu este mult mai violent şi mult mai abuziv decât al lui Mubarak. Una dintre paginile ruşinoase ale regimului vechi şi a lui Ceauşescu este acest cult al personalităţii. Nu se referă numai la faptul că se striga „Ceauşescu, PCR!”. Uite în presă: înainte, se spunea „Şedinţa Comitetului Politic”, dar s-a ajuns la „Sub preşedinţia tovarăşului Ceauşescu a avut loc şedinţa Comitetului Politic”. Cuvân-tarea mea la ONU, nu era cuvântarea tovarăşului Ştefan Andrei la ONU, ci era „Considerentele preşedintelui Nicolae Ceauşescu, privind situaţia internaţională, prezentate de ministrul de Externe”, deşi el nu vedea cu-vântarea. Pe urmă nebunia asta din judeţe – aduceai 100.000 de oameni ca să le spună „Vă adresez un salut! Aveţi rezultate bune! Am vorbit cu tovarăşul ca ele să fie şi mai bune!”.

Când venea un lider străin la Bucureşti erau festivităţi stradale, întâmpinat de populaţie cu steguleţe, copii. Era la fel când mergea Ceauşescu la Cairo?
Ş.A.: Şi acolo erau. În general, în ţările africane, în China, Coreea era acest lucru. Sau îl primeai pe Gorbaciov cu sute de mii de oameni şi când mergeai tu la Moscova te urcai în maşină şi te duceai la vilă. Dar prob-lema care se pune este următoarea. Nu există un singur Ceauşescu.

Se poate spune asta şi despre Hosni Mubarak?
Ş.A.: Eu cred că Mubarak de la început a mers tare pe îmbogăţire, a contat pe armată, pe sprijinul americanilor. Iar americanii l-au aruncat din căruţă. Aşa fac şi ruşii, când aşa dictează interesele Moscovei.

Erau interese acum ca Mubarak să nu mai stea la putere?
Ş.A.: Se săturase lumea de el. Mubarak a fost înlocuit, dar problemele rămân.

Dictatorii nu-şi dau seama că popoarele ajung să se sature?
Ş.A.: Într-o formă sau alta, devin inconştienţi.

Au sub control un aparat de informaţii care ia pulsul străzii. Nu vi se pare paradoxal?
Ş.A.: Ajung să nu mai creadă.

Se cred chiar atât de intangibili?
Ş.A.: Ceauşescu a murit crezând că este iubit de popor. Cea mai mare lovitură pe care a primit-o a fost pe 22 decembrie, când i s-a comunicat: „- Tovarăşe secretar general, muncitorii de la «23 August» se îndreaptă spre sediu. – A, muncitorii mei vin aici! – Păi nu, vin să vă spună să plecaţi!”

Mubarak, din ce spuneţi, părea ceva mai pragmatic. Credeţi că nu era conştient că poporul nu-l mai vrea?
Ş.A.: Cred că nici nu a avut interesul să fie iubit de popor.

De ce?
Ş.A.: Era un militar care spunea: „Îmi fac datoria, iar poporul nu ştie ce-i aia. Trebuie să-i spun eu”. Societatea lor este îmbâcsită din punct de vedere religios.

Atingea Mubarak acest subiect, al islamismului?
Ş.A.: Nu.

Ca interlocutor, cum l-aţi caracteriza? Cu stil, mai rudimentar?
Ş.A.: Era un tip miliar şi în comportament. Se vedea clar.

Se simţea o austeritate a discursului, a gesturilor?
Ş.A.: Da, măsurate.

Ce atmosferă era la Bucureşti, în săptămâna din 1981, când s-a petrecut succesiunea
Sadat-Mubarak?
Ş.A.: Am mers la Ceauşescu cu telegrama de condoleanţe, dar era preocupat. I-am zis, „tovarăşe Ceauşescu, v-a spus Sadat că aşa va fi”. Zice: „totuşi nu trimite acum telegrama”. M-am dus apoi la un prieten să bem o palincă şi mă cheamă Ceauşescu. Băuse şi căpătase curaj. Mi-a zis: „dă telegrama aia”, şi atunci am luat o copertă de dosar, am scris-o şi i-am citit-o.

Cum vedeţi evoluţia Egiptului?
Ş.A.: Acum americanii luptă să nu înceapă haosul. Israelul tremură.

Portret
„Iliescu nu are aplecare spre problemele oamenilor”
– Ştefan Andrei a fost un critic consecvent al lui Ion Iliescu încă din anii ’50, cei doi intersectându-se mult în politica de dinainte de decembrie 1989.
– Ulterior, Ion Iliescu a preluat puterea, iar Ştefan Andrei a fost condamnat sub acuzaţiile de subminare a economiei naţionale şi genocid. A executat doi ani şi jumătate de închisoare după 1990.
– Despre Iliescu, Ştefan Andrei povesteşte pentru RL că era considerat, inclusiv de foştii comunişti, un biet „propagandist” şi „bun de gură”. Fostul ministru de Externe mai consideră că Iliescu a pervertit şi ideea de stânga românească, prin modul în care a condus PDSR/PSD.
– Despre Adrian Năstase spune că ar fi fost „bun pentru partidul liberal”.
– Cu 13 ani înainte de a fi numit ministru de Externe al României, Ştefan Andrei a devenit, în 1965, adjunctul Ghizelei Vass, la Secţia Internaţională a PCR, o apropiată a Anei Pauker şi a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi bunica liberalului Bogdan Olteanu, în prezent viceguvernator la Banca Naţională.
– Ce spune astăzi fostul ministru de Externe al lui Ceauşescu, despre fosta sa şefă, Ghizela Vass, şi despre liberalul de mai târziu, Bogdan Olteanu?
Bunica Vass – „Era legătura Moscovei, vorbea la telefon cu Moscova”
Nepotul Olteanu – „Un oportunist”