Valul contestatar continuă să se extindă peste regimurile autoritare aflate la putere de decenii în Orientul Mijlociu. După Tunisia şi Egipt, acest adevărat tsunami al revoltelor populare a ajuns în Libia, trecând prin Bahrein, Yemen şi Iran, unde situaţia este foarte tensionată.
„Poporul vrea schimbarea regimului”. Sloganul este auzit în toate ţările regiunii unde au loc manifestaţii ample de stradă, în pofida represiunii violente a forţelor de ordine, soldate cu morţi şi răniţi. Exemplul vecinilor lor unde mobilizările masive au provocat căderea preşedinţilor tunisian, Zine El Abidine Ben Ali şi egiptean, Hosni Mubarak, a generat mişcări contestatare în ţări care au în comun lipsa democraţiei, corupţie, nepotism şi incapacitatea regimurilor de a se moderniza.
Precedentele „Tunisia” şi „Egipt” demonstrează că nici o ţară din regiune nu se află la adăpost de furia unei populaţii care, paradoxal, este prea puţin organizată politic. Analiştii arată că toate „ingredientele” situaţiilor tunisiană şi egipteană se regăsesc în Yemen, Bahrein şi mai departe, în Libia, Siria şi Iordania.
În Bahrein, patru manifestanţi au fost ucişi de forţele de ordine în noaptea de miercuri spre joi în timpul asaltului asupra pieţei Perlei din Manama, unde protestatarii, mobilizaţi de luni, campaseră în corturi. Ieri, zeci de blindate ale armatei au înconjurat piaţa blocând intrarea manifestanţilor. Armata a ocupat poziţii în capitală şi în diferite alte localităţi, cerând populaţiei să renunţe la proteste şi a anunţat că a luat toate măsurile „preventive şi ferme pentru restabilirea ordinii şi securităţii publice”. Membrii Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG) au avut ieri o reuniune de urgenţă la Manama pentru a susţine Bahreinul, zguduit de mişcarea contestatară.
Bahrein este membru al CCG, alături de Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Oman, Qatar şi Kuweit, aceste şase monarhii petroliere din Golf fiind legate prin acorduri de cooperare în domeniile securităţii şi apărării. Monarhie majoritar şiită, guvernată din secolul al XVIII-lea de o elită sunită, s-a angajat în reforme politice considerate însă insuficiente de opoziţie.
În Libia, ţară petrolieră condusă cu mână de fier de 42 de ani de colonelul Muammar Kadhafi, cel puţin patru persoane au fost ucise la Al-Baida şi alte zeci rănite în confruntările dintre poliţie şi manifestanţii care cer reforme politice. Organizaţia libiană Human Rights Solidarity, cu sediul la Geneva, a precizat că lunetişti postaţi pe acoperişuri în Al-Baida au ucis 13 persoane. Sute de susţinători ai lui Kadhafi au defilat în numeroase oraşe libiene, inclusiv în capitala Tripoli. Apeluri lansate pe Facebook au cerut ca ziua de joi să fie „Ziua furiei” contra regimului dar oamenii au început să se adune chiar din timpul nopţii la Benghazi.
Libia, cu un sistem politic închis, părea imunizată contra riscului unei contestări a regimului colonelului Khadafi, care exercită puterea, pe care nu a împărţit-o cu nimeni, peste o ţară vastă, puţin populată şi bogată în resurse petroliere.
În Yemen, unde de cinci zile tinerii manifestanţi cer plecarea preşedintelui Ali Abdullah Saleh, aflat la putere din 1978, opoziţia parlamentară ezită să se alăture mişcării. Peste 25 de persoane au fost rănite joi la Sanaa în timpul unor confruntări violente între studenţii care cer căderea regimului şi partizanii puterii, în timp ce armata s-a desfăşurat în forţă în Aden, alt centru contestatar, aflat în sudul ţării. Yemenul este ţara săracă şi instabilă din peninsula arabică şi aliat-cheie al Washingtonului în lupta contra Al Qaida.
În Iran, care acum un an a fost teatrul primelor contestări, mii de persoane au manifestat în centrul Teheranului la apelul şefilor opoziţiei în pofida interdicţiei autorităţilor. Puterea, căutând să înăbuşe protestele aşa cum a făcut şi acum un an, a chemat populaţia să manifeste vineri contra „răzvrătirii” şi să-şi exprime „ura” faţă de opoziţie. Şeful autorităţii judiciare iraniene Sadegh Larijani a acuzat liderii opoziţiei reformatoare de „trădare” în parlament multe voci cerând să fie spânzuraţi. Atacurile contra celor doi lideri reformatori, fostul premier Mir Hossein Moussavi şi fostul preşedinte al parlamentului, Mehdi Karoubi, plasaţi sub supraveghere la domiciliu de mai multe zile, au devenit mult mai violente după manifestaţia anti-guvernamentală care a reunit la Teheran mii de persoane.
Raport secret al Casei Albe
Potrivit unui raport secret privind tulburările din lumea arabă, cerut de preşedintele american, Barack Obama consilierilor săi încă din august, fără schimbări politice profunde, toate ţările de la Bahrein până la Yemen sunt vizate de revolte populare. Responsabili americani au precizat că Obama a ordonat identificarea punctelor fierbinţi, în special Egiptul şi a solicitat propuneri privind modul în care Administraţia ar putea cere schimbări politice în ţările cu regimuri autocrate şi care sunt şi aliaţi preţioşi ai Statelor Unite.
Raportul secret de 18 pagini, publicat de New York Times, abordează o problemă foarte dificilă care a perturbat abordarea Casei Albe faţă de Egipt şi alte ţări în aceste ultime zile – cum să împaci interesele strategice americane şi dorinţa de a evita instabilitatea generală contra revendicărilor democratice ale manifestanţilor. Oficialii administraţiei Obama nu au spus cum raportul relatează analizele serviciilor secrete privind Orientul Mijlociu necesitatea de a identifica mai eficient „declanşatorii” revoltelor în ţări ca Egiptul. Ei au declarat că susţinerea preşedintelui Obama faţă de protestatarii din piaţa Tahrir din Cairo, deşi primise semnale diferite din partea administraţiei, reflectă credinţa acestuia că exista un mare risc să nu insişti pentru schimbare din cauză că liderii arabi au tendinţa spre metode brutale. „Nu se pune problema că Egiptul a figurat foarte mult în mintea preşedintelui” a declarat pentru NYT un oficial sub condiţia anonimatului, subliniind că „ştiaţi necunoscutele create în Egipt de tabloul succesiunii, şi Egiptul este pilonul regiunii”. Mubarak părea să fi acceptat ca fiul său Gamal să îi succeadă, alegerile parlamentare din noiembrie, atât de aşteptate, au fost o ruşine, poliţia egipteană vâna bloggerii şi Mohamed ElBaradei, fostul şef al AIEA a revenit în ţară pentru a conduce mişcarea de opoziţie care lua naştere.
În Yemen la fel. Preşedintele Obama era îngrijorat că prin intensa concentrare a administraţiei faţă de operaţiunile antiterorism contra Al Qaeda, s-au ignorat crizele politice, mânia tinerilor contra preşedintelui Ali Abdullah Saleh, lider autocrat asemenea lui Mubarak. „În Yemen sau în alte ţări din regiune, aţi văzut aceleaşi probleme – populaţie tânără masivă, deficienţe ale sistemului de educaţie, stagnarea economiilor şi noi tehnologii ca Facebook sau Twitter. O reală reţetă pentru tulburări”.
Casa Albă a avut întâlniri săptămânale cu experţi din departamentul de Stat, CIA şi alte agenţii. Administraţia a păstrat secret raportul existând îngrijorarea că în caz contrar aliaţii arabi ar fi făcut presiuni asupra Casei Albe, ceva ce s-a întâmplat în zilele care au urmat protestelor din Cairo.
Enigma Fraţii musulmani
Pentru serviciile secrete americane, Fraţii musulmani (FM) sunt încă o enigmă. În pofida relaţiilor strânse timp de 30 de ani între Washington şi serviciile secrete egiptene, agenţii americani ai serviciilor secrete nu prea ştiu nimic aigue despre Fraţii musulmani, cea mai influentă mişcare de opoziţie din Egipt. Deja criticate pentru că nu a prevăzut căderea regimurilor Ben Ali în Tunisia şi Mubarak în Egipt, agenţiile americane, în pofida unui buget de 80 miliarde de dolari în 2010, pa să nu fie în stare să anticipeze intenţiile confreriei islamiste, aşa cum au recunoscut directorul naţional al nebuloasei informaţiilor, James Clapper şi şeful CIA, Leon Panetta.
În faţa Comisiei pentru servcii secrete din Senat, Clapper a admis că „este dificil în acest stadiu să ne referim la un program precis al FM ca grup”. Dacă la audierile de săptămâna trecută descrisese grupul ca fiind „în mare parte laic”, acum s-a scuzat, calificând eroarea „regretabilă”. FM reprezintă o necunoscută generând îngrijorarea occidentalilor care se tem de instaurarea unui regim islamic după plecarea lui Mubarak, deşi confreria afirmă că nu este în favoarea unui stat religios.
Clapper nu a putut răspunde nici la întrebarea privind poziţia mişcării faţă de tratatul de pace israelo-egiptean, pe care Washingtonul şi-a bazat strategia alianţelor după 1970. „Aş spune că probabil nu sunt favorabili tratatului”. Lipsa certitudinii a enervat-o pe preşedinta Comisiei, Diane Feinstein care a considerat „esenţială” cunoaşterea intenţiilor FM.
