Silviu Prigoană este, fără îndoială, unul dintre cei mai prolifici şi mai originali membri ai Parlamentului României, cea mai recentă şotie fiind solicitarea de a primi concediu pentru îngrijirea copilului. Printre cele 28 de iniţiative legislative care-i aparţin se numără o încercare de control al presei după modelul audiovizualului, accentuarea rolului social al Loteriei Române, interzicerea cultivării organismelor modificate genetic, schimbarea destinaţiei Palatului Parlamentului, oficializarea apelativului „ţigan”, transformarea Poliţiei Locale în Garda Primăriei şi altele. Cele mai multe dintre ele se află în diverse stadii de adoptare, păstrând deci şanse de a deveni legi.
Una dintre aceste iniţiative se referă la „exercitarea activităţilor cu caracter sexual autorizate”. Este mai vechea temă a legalizării prostituţiei. Ca şi propunerile precedente pe această temă (Florian Udrea în 2000, Constanţa Popa – PRM – în 2002, Vasile Blaga în 2007, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice în 2009), a fost primită cu zâmbete maliţioase şi proteste din partea Bisericii Ortodoxe, care o califică drept „atentat la demnitatea persoanei umane, la instituţia sacră a familiei şi la moralitatea publică”.
Adversarii legalizării confundă, de regulă, norma morală sau religioasă cu cea juridică. Nu e creştineşte să dai bani cu camătă, nici să ai relaţii sexuale în afara căsătoriei, dar e legal. Prostituţia este de peste jumătate de secol incriminată în România, dar cu toate acestea nu a încetat niciodată să existe sub diferite forme (nu mă refer aici la cea politică). O vedem pe străzi, în anunţurile de mică publicitate, pe internet, în stabilimente cu diverse denumiri (saloane de masaj, cluburi de noapte). Nu legalizarea ar crea fenomenul, ci invers. El produce însă, nefiind reglementat, o serie de „efecte colaterale”, cum ar fi utilizarea minorilor, traficul de carne vie, sechestrări de persoane, răpiri şi violuri, şantaje asupra clienţilor şi, nu în ultimul rând, răspândirea unor boli grave. Acestea produc mult mai mult rău decât prostituţia în sine. Legalizarea ar însemna circumscrierea în anumite limite şi crearea de premise pentru lupta împotriva fenomenelor enumerate.
În măsura în care există prostituţie, există prostituate. Femeile (sau bărbaţii, chiar dacă domnul Prigoană nu vrea să-i ia în considerare) care practică această meserie de voie sau de nevoie (de cele mai multe ori, alegerea iniţială nu le-a aparţinut) fac parte din societatea în care trăim.
În condiţiile actuale ale prostituţiei interzise, dar tolerate, ele sunt sclavele proxeneţilor, iar societatea nu vrea să audă de soarta lor. Dacă se îmbolnăvesc, nu au dreptul la asistenţă medicală, iar o dată ce vârsta le împiedică să-şi mai practice meseria devin muritoare de foame sau sunt obligate să se înscrie în alte activităţi infracţionale. Supuse oprobriului, ele nu au nici o şansă de a duce vreodată o viaţă normală. Paradoxal, tocmai legalizarea le-ar oferi o şansă ca la un moment dat să opteze pentru altceva. Mă întreb dacă atitudinea de simplă negare a acestei realităţi are legătură cu preceptele creştineşti. A spune doar că îşi merită soarta, pentru că au ales (oare?) să trăiască în păcat mi se pare o atitudine cel puţin barbară.