Românii n-au prea avut parte, până acum, de dezbateri vizând genul de valori care ar trebui să determine modul de guvernare al ţării: să mai fie, oare, nevoie de primatul intereselor pleiadei de clanuri şi grupări profesionale care nu contenesc cu solicitări de mită în schimbul prestării, mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, a unor servicii oarecare?
Nu cumva ar fi cazul ca legile ţării să ajungă, în fine, valabile şi pentru reprezentanţii forţelor politice, nu doar pentru cetăţenii de rând? Proaspăt înfiinţata Uniune Social-Liberală s-a ferit să iniţieze astfel de dezbateri – aspect deloc surprinzător, de vreme ce reprezintă o alianţă de forţe decise să conducă ţara în mod discreţionar din clipa în care ar ajunge la putere.USL se visează stăpână peste vistieria ţării şi vastul sistem de numiri în funcţii publice, dar pentru atingerea acestui deziderat pare a nu dispune de nici o altă strategie în afara reiterării ad nauseam a infantilului refren despre maleficul Băsescu.
Dacă şeful de stat corespundea portretului mediatic care i-a fost schiţat – cel de om extrem de impulsiv -, le-ar fi făcut de mult viaţa mai uşoară adversarilor politici printr-o serie de riposte agresive. Dar recentele mişcări ale preşedintelui s-au demonstrat abile, nicidecum nesăbuite. Pentru prima oară, Băsescu a forţat PDL, partid din rândurile căruia provine, să indice fără echivoc electoratului direcţia în care doreşte să evolueze ca formaţiune politică, precum şi aliaţii pentru care optează.
Ar fi fost, neîndoielnic, fatal pentru imaginea preşedintelui dacă tăcea cu privire la decizia liberal-democraţilor de a se face scut în jurul presupusului şantajist Dan Păsat – un traseist politic clasic care îngroaşă rândurile formaţiunii abia din 2009, recte după ce PDL reuşise să se menţină la putere. Cu toate acestea, parlamentarii liberaldemocraţi nu au avut nici o reţinere să facă ţăndări imaginea partidului întru susţinerea anodinului personaj. Băsescu a reacţionat extrem de realist, anunţând imediat că de-acum nu mai aşteaptă „nimic” de la partidul pe care l-a tractat timp de un deceniu. Este limpede că mulţi pedelişti se orientează deja către alte locomotive – unele despre care speră că vor impulsiona, pe cât posibil, carierele lor răsuflate.
Destui analişti consideră că a sosit şi momentul confruntării cu Vasile Blaga. Fostul ministru de Interne s-a ferit, de-a lungul anilor, să se alăture corului de voci critice la adresa adversarilor politici – chiar şi în momente de polarizare periculoasă a politicii autohtone. Din 2004, a deţinut portofoliul Internelor pentru o bună bucată de vreme – atât în Guvernul Tăriceanu, cât şi în Guvernul Boc 2, astfel că izbucnirea scandalului legat de cangrena din vămi îl plasează, vrând-nevrând, în centrul atenţiei publice. Vasile Blaga ştie, cu mare probabilitate, mult mai multe despre maşinăria de partid pedelistă decât însuşi Traian Băsescu. Iar dacă va fi într-adevăr cel dorit de majoritatea delegaţilor PDL în detrimentul net al reformiştilor, Băsescu va trebui să evalueze mai întâi paguba. Până la urmă, şi înfrângerile se pot transforma în victorii – de exemplu dacă ostilităţile deseori de faţadă dintre greii pedelişti, care joacă în esenţă, toţi, după clasicele reguli pesediste, încetează, iar liderii variilor aripi şi aripioare fraternizează deschis cu foştii rivali.
Fatală ar fi, desigur, orice înţelegere a vreunei aripi pedeliste – aripa penală, aripa clientelară etc. – cu opoziţia, dat fiind că s-ar crea un vid de putere. În plus, nenumărate sondaje de opinie au relevat, de-a lungul anilor, aversiunea electoratului faţă de partidocraţie, iar acum, când aceasta s-a materializat sub forma unui singur organism, votanţii se vor simţi cu atât mai mult restrânşi în drepturile lor electorale. Acest detaliu trecut cu vederea de USL relevă, o dată în plus, lipsa de fler politic al liderilor PSD, PNL şi PC – care au pornit, probabil, de la ideea că populaţia poate fi manevrată chiar şi în condiţiile în care îşi permit să treacă peste aşteptările şi/sau aversiunile oamenilor, ba chiar să calce în picioare principiile fundamentale ale democraţiei, precum separaţia puterilor în stat¸ în vederea susţinerii unuia dintre baronii lor privilegiaţi.
Dan Voiculescu are, zilele acestea, alte griji, fiind preocupat de suspendarea ra-pidă a lui Băsescu şi, în consecinţă, de racolarea cât mai multor defectori pedelişti pentru a-şi vedea împlinit visul. Şi în acest caz, USL se joacă cu focul: izgonirea de la Cotroceni nu ar echivala nicidecum cu un sfârşit de carieră lamentabil pentru Băsescu – în plus, evenimentul ar putea lesne constitui declicul psihologic al electoratului, necesar creării unui front popular cu adevărat vast dedicat construirii unui stat nonoligarhic. Iar într-o astfel de situaţie doar naivii îşi mai pot închipui că Băsescu ar ieşi la rampă pentru a tuna şi fulgera împotriva dorinţei cetăţenilor de a se vedea mai bine reprezentaţi în cadrul structurilor de putere. De altfel, România încă dispune – deşi pare greu de crezut – de destui oameni ireproşabili şi aflaţi în poziţii-cheie dispuşi să îşi rişte carierele pentru îndreptarea vieţii publice.
Fie că este locatar al Cotrocenilor, fie că nu mai e – dacă doreşte, Băsescu poate deveni un proteguitor redutabil al oricărei potenţiale mişcări decise să militeze pentru o schimbare veritabilă şi capabilă să spargă blocada informaţională la care ar fi supusă. Măcar atât pare a intui şi USL – de aceea şi ferocitatea nesfintei treimi la adresa unui şef de stat care încă nu dă semne că ar fi dispus să arunce prosopul.
Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000”.
